Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici film  Sageata  Portret Andrei Tarkovski

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Pentru cine mai bat clopotele?


ianuarie 2019
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Recitesc, în volumul Dumnezeu în care spui că nu crezi (scrisorile lui Nicolae Steinhardt către Virgil Ierunca şi Monica Lovinescu din anii '70-'80), o frază preluată de neperechele (viitor) monah de la Rohia (nu mai reţin sursa): "Şi înainte vreme au fost oameni lacomi şi pizmaşi, dar băteau înspre seară clopotele şi aceasta-i împiedica să cadă în patru labe".


Îmi amintesc, deodată, de Tarkovski, de jindul său (conotativ, implicit, prin taină şi sugestie) după civilizaţia pierdută a clopotelor. (Omenirea, credea el, a rămas fără niciun ideal. Vechiul ideal - Biserica - s-a prăbuşit.) Sugestie, sugestie, dar în Rubliov a spus-o pe şleau. Ultima replică din film, a renumitului călugăr iconar, sună chiar aşa: "Hai cu mine! Tu vei construi clopote, iar eu voi picta biserici!". Replica nu are răspuns. Cel căruia îi este adresată e un băietan care - intuitiv, pentru că nu l-a învăţat nimeni, nici chiar tatăl său clopotar, ucis în timpul atacurilor tătăreşti - izbuteşte să coordoneze lucrarea de construcţie a unui clopot. În Ivanovo detstvo / Copilăria lui Ivan  zărim o mulţime de icoane, de biserici în ruine, de cruci. În Solaris, scepticul psiholog Kelvin ia cu el, pe nava spaţială din oceanul ca un imens creier gânditor, icoana Sfintei Treimi a lui Rubliov. În Oglinda, în camera personajului principal (pe care îl auzim doar din off, fără a-i putea vedea vreodată chipul), se află, pe un perete, posterul filmului Andrei Rubliov de pe care putem recunoaşte formele aceleiaşi Troiţe. Călăuza e însăşi expresia acestui jind. Ea, civilizaţia eclezială a apus. Era e "post-creştină". Au mai rămas doar nişte ziduri decrepite spre care se îndreaptă cei dornici să-şi împlinească cele mai ascunse dorinţe. "Zona" cu pricina oferă şi surprize. Celor insuficienţi pregătiţi pentru întâlnirea cu ea, celor uşuratici, le dăruieşte nu ceea ce spun că ar vrea să primească (însănătoşirea aproapelui, de exemplu), ci un sac de bani. Pentru că asta era ascuns în sufletul lor. "Mistreţul" (numit cândva "Învăţătorul") exact asta primeşte, după care - asemenea lui Iuda - îşi pune capăt zilelor. În Nostalghia, un personaj vorbeşte despre cum o picătură de ploaie plus încă o picătură de ploaie formează o picătură mai mare, nu două picături. Implicaţia fiind că - în iubirea jertfitoare - chiar aşa stau lucrurile: 1 + 1 = 1. Operaţia aceasta bizară o vedem chiar pe unul din pereţii decrepiţi (asemănători cu decorul din Călăuza) unde trăieşte un smintit ce e convins că omenirea se află pe un drum greşit. Jertfa e şi tema centrală din ultimul opus tarkovskian, Sacrificiul. Jindul după apusa frumuseţe liturgică (şi după firescul uitat al rugăciunii) e prezent şi aici. Personajul principal primeşte în dar de ziua lui un album cu icoane bizantine şi spune, privindu-le: "Câtă frumuseţe! Câtă profunzime şi, totodată, câtă simplitate!... Dar toate astea au dispărut." Icoana, ca pictură prin excelenţă a Bisericii, e - la Tarkovski - un paradis pierdut. Aşa cum e pierdut paradisul lumii în care se mişcă personajele din Umbrele strămoşilor uitaţi de Serghei Paradjanov.


Andrei Rubliov

Cuvintele preluate de Steinhardt mi-au amintit nu doar de Tarkovski, ci şi de Căinţa / Pokaianie lui Tenghiz Abuladze (replica din final, explicită: "Ce stradă e aceea care nu duce la nicio biserică?") sau de felul în care îşi trăiau viaţa personaje din Bunuel (Nazarin, Simion al deşertului) sau Bresson (Jurnalul unui preot de ţară). În fine, m-am gândit (a câta oară?) la După dealuri (de Cristian Mungiu), la O umbră de nor (de Radu Jude), la Sieranevada (de Cristi Puiu), la Ouăle lui Tarzan (de Alexandru Solomon). Şi mi-am zis că fiecare din aceste filme înseamnă altceva (sau total altceva) pentru fiecare spectator în parte, care spune că i-au plăcut. Că - eventual - pot însemna acelaşi lucru (o pricină de neobosită minunare) doar pentru cei care, ei înşişi, înţeleg - ca Steinhardt - că Dumnezeu, asemenea creştinismului, e coincidentia oppositorum. Că e prezent chiar în tine, cel care spui că nu crezi. (Cehov: "Eşti nefericit pentru că nu ştii că eşti fericit!") Că ea, Zona, astfel concepută, este - încă - un ideal "palpabil", accesibil, care - "pregustare la veşnicie" - te face să-ţi pierzi noţiunea timpului. Chiar şi în capitala distrusă de bombardamentul războiului civil din Abhazia (şi întreaga fostă URSS), aşa cum vedem în documentarul Ouăle lui Tarzan.


După dealuri

M-am gândit la toate acestea în Duminica Izgonirii lui Adam din rai, pe când răsfoiam volumul corespondenţei steinhardtiene în pangarul unei mănăstiri pe care-mi place s-o numesc Oază. De ce aşa? Pentru că doar într-o Oază poţi auzi ceva foarte asemănător cu vorbele Călăuzei tarkovskiene: "Totul depinde de noi, nu de Zonă!" Pentru că ea, Zona (sau Oaza), contrar aparenţelor (nu puţine), nu reprezintă nicidecum "o nouă religie" ori vreun tribunal, ci prilejul de a fi - în fine - tu însuţi. De a te limpezi, de a te despovăra de atâtea măşti deloc necesare, de a te întoarce la starea de dinainte de a descoperi politeţea (=vicleşugul). De a deprinde, pentru întâia oară, iubirea aceea frăţească (străină de orice ţinere de minte a răului, de orice vicleşug) despre care vorbeau deopotrivă Apostolul Pavel (în a sa Epistolă către corinteni) şi iconarul Rubliov în filmul lui Tarkovski. Şi mersul - cu adevărat - pe verticală, fără a cădea în patru labe.


Călăuza



 Toate articolele despre Portret Andrei Tarkovski


0 comentarii

Resurse

 Alte articole de Marian Rădulescu


Alte articole

 Tarkovski, femei, feminism, Marian Rădulescu
 Jindul personjelor tarkovskiene, Marian Rădulescu
 Călăuza Tarkovski, Marian Rădulescu
 Filmele lui Tarkovski sau arta care ne face mai buni, Mihai Văcariu
 Un sfert de veac fără Andrei Tarkovski, Marian Rădulescu
 Toate articolele despre Portret Andrei Tarkovski


SCRIEŢI LA LITERNET

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected]. Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet.ro? Îl puteţi introduce aici.


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer