Cred că Lars von Trier reuşeşte, în mod spectaculos, un succes în planul transmiterii genezei acestei tulburări. Dar este atît de fină sugestia, încît parcă nici nu aparţine filmului. Totul porneşte de la spatele cu care ignoră mama copilul şi jocul Solitaire. Ascultaţi puţin: Solitaire! O mamă care-şi neglijează, în mod repetat copilul, (în situaţia filmului pentru un joc de una singură) transmite un mesaj clar, concret şi tangibil copilului său şi tuturor celorlalţi care vor apărea, pasager sau mai constant, în viaţa acestuia: Nu eşti o fiinţă bună! Nu meriţi dragostea mea! Nu stau cu tine, pentru că am ceva (şi mai ales ce!) mai bun de făcut! N-ai valoare! N-AI VALOARE!
Şi această lipsă de valoare, foarte dificil a fi compensată de celălalt părinte, conduce la scăderea drastică a stimei de sine pînă la "uciderea" subiectului. Omul existînd încă în lume, devine obiect şi se depersonalizează. Pierde încet şi sigur, din instinctele de apărare. Pierde emoţia, empatia şi se îndepărtează de viu. Începe să însemne nimic pentru sine şi face orice pentru a-i convinge pe ceilalţi că este nimic. În cel mai bun caz, face orice pentru a-i convinge că este un om rău, adică pentru a-i justifica mamei atitudinea. Un subiect rău. Un obiect bun, gata să fie folosit de toţi.
Am avut mereu convingerea că cineva din apropierea scenaristului (de data asta tot Lars von Trier) are boala transpusă în poveste. Pare incredibil de reală. Aceste mici detalii pe care nu oricine le-ar surprinde dau greutatea veridică filmului. Nivelele ridicate de energie specifice episoadelor maniacale nu pot fi susţinute de nimic: că aşa a venit personajului. Tulburarea are rădăcini serioase şi vechi. Din acest motiv filmul poate consterna pe alocuri şi te face să te întrebi dacă poate fi adevărat ca o femeie poate avea nevoie de 7-8 bărbaţi pe zi. Sau că poate se poate angaja într-un carusel sexual timp de o călătorie cu trenul pentru o pungă de bomboane colorate. Atît de cruntă este trauma şi boala. Atît de mare este dorinţa de auto-distrugere, dar pe de altă parte, atît de mare (paradoxal!!!) este dorinţa de supravieţuire. Punga de bomboane ca expresie a valorii minime pe care persoana încă o are.
Singurul personaj, care apare, la fel de veridic, în scenă, pentru a salva OMUL, este Seligman (Stellan Skarsgård), "the blessed man", martorul care răbdător priveşte spre victimă. Şi îi face confesiunea mai uşoară: el pescar, ea, un fel de pescăriţă. Este fascinant acest ajutor (el pretinde că nu este religios, dar întruchipează un simbol profund religios, spiritual, transcendent), care vine în viaţa omului, pentru a o salva, a o privi, a-i restaura demnitatea de om întreg, viu, perfect capabil de revenirea păstrată pentru fiecare dintre noi, în fiecare clipă a vieţii noastre. Restaurarea fiinţei căzute. Disponibilă, valabilă pentru toţi. Pentru că "Dumnezeu nu vrea moartea păcătosului, ci să se întoarcă şi să fie viu!". Iată încă un motiv pentru care cred că Lars von Trier este un regizor şi un scenarist de excepţie: pentru că în camera terapiei, revenirii, spovedaniei, este plasată o icoană. Ce detaliu! Ce frumos spus: sunt aici şi cred că eşti o persoană care merită să trăiască.
"Singurul meu păcat este că întotdeauna mi-am dorit mai mult de la apusuri". Mai mult, mai colorat, mai intens. Magistral ilustrată ideea pe care aş vrea să o ilustrez la rîndul meu printr-un exemplu: papilele gustative arse sunt consecinţa stimulilor prea intenşi.
Mie mi-a plăcut filmul, dar nu pentru că a activat viul şi mortul în acelaşi timp. M-a şi durut pentru adevărul înscris acolo: din neglijenţa şi din nepăsarea oamenilor de care, la un moment dat, depindem, ne putem pierde viaţa înainte de mormînt. Pierzînd dragostea lor. Fiindu-ne dor de aceasta. Ştiind că nu o mai putem aduce niciodată înapoi. Dacă ne mulţumim cu atît, vom privi fiecare dintre noi, viaţa fără dragoste, iar aceasta va fi ca o continuă cădere în abis. Să nu uităm, însă, că, între paranteze poate fi vid. ().