februarie 2014
Nymphomaniac
În ultima clipă contează cum eşti. Ce uşor pare să spui: daaaa.... şi mie mi se părea Seligman (Stellan Skarsgård) a fi un bătrîn libidinos... Dar parcă nu mă aşteptam la acest final.

Dar cine poate şti cum (îi) va fi finalul? Ştii doar în ultima clipă. De ce spun în subtitlu: între A şi Z la von Trier: pentru că văd cum Lars von Trier intenţionează închiderea buclei începută de povestea volumului I. Geneza condiţiei personajului principal, Joe, dezvoltarea acestei condiţii şi modul în care se produce schimbarea. Evident că în tot acest proces, personajul devine, fără să realizeze cum, din ce în ce mai însetat de această transformare şi gustă, încet, dar înţelept, din eliberarea de patimă.

Întotdeauna cînd te înscrii pe o cale de îmbunătăţire, apare ceva care încearcă să te distragă de la drumul tău. Ceva ce îţi încercă gîndul şi "se dă la o parte" doar dacă te vede determinat. Spune, la un moment dat, Joe (citez din memorie): "I will master my stubbornness to get there". Aceasta este o declaraţie de forţă. Dar este o forţă recăpătată, reconstruită. Mai mult, nicicum nu văd că e altceva decît o declaraţie de război faţă de aspectele Umbrei sale.

Filmul nu prezintă doar o poveste, ci o filosofie a transformării, pe care personal o pot distinge cu ochii omului încercat de ispita renunţării la schimbare. E greu să faci un pas lateral, ca să nu mai vorbim de un pas în sus pentru că nu ştii cît costă această ieşire din culcuş şi ce va fi cu tine în viitor. Ieşirea începe, însă, întotdeauna (am această convingere) cu adîncirea în întrebări şi răspunsuri, care de care mai dureroase, începe cu "iadul deznădejdii", cu depresie, cu a te uita spre ce nu-ţi place la tine. De acolo, de sub nivelul pămîntului, dacă rezişti nopţii în care conştiinţa doarme, poţi vedea o pată din soarele dimineţii. În ciuda ideii că von Trier este doar un răsfăţat care-şi permite ieşiri din peisaj doar pentru că este el, cred că a propus şi a arătat superb acest aspect al încăperii subterane din care se zăreşte parţial lumina.

Oricine are acces la eliberare, dar e necesar un efort pentru a o căpăta. E ca şi cum ai dori să treci de o poartă şi nu ţi s-ar cere nici o cheie. Păi ce poartă e asta? Orice obstacol (imaginat sau real) care ne-a făcut pînă mai ieri incapabili să trecem la nivelul următor poate fi depăşit cu schimbarea lăuntrică ce te ajută să rezişti pe calea promisiunii pe care ţi-ai făcut-o. Joe alege un preţ uriaş pentru a-şi ţine promisiunea faţă de sine. Pentru că nu vrea, în forma ei de om nou, să spună altceva decît "nu" dependenţei şi celui care i-ar putea-o reaminti. Fie el chiar şi cel mai bun sau singurul ei prieten, cel care i-a redat, prin răbdarea ascultării, şansa de a lupta cu patima şi de a o învinge.

Restaurarea fiecăruia dintre noi este o promisiune vie şi e rezervată pentru fiecare în parte. Ca soarele care este implicit dimineţii, restaurarea este implicită conştientizării ("acum înţeleg", zice Joe), mărturisirii şi promisiunii de schimbare ("voi face", "voi fi" etc.). Cred că Joe cea luată din gang, bătută şi plină de mizerie, nu este aceeaşi Joe cu aceea ce a reuşit să scoată, cu ajutor, ce-i drept, dar de bună voie, boala, patima, nedesăvîrşirea ei la suprafaţă. Precum am, de asemenea, convingerea că Seligman cel darnic, răbdător şi virgin nu este acelaşi cu Seligman care a ascultat pînă la capăt lucruri de neimaginat pentru el care deja lucrează în interiorul său născînd pofta. Schimbarea, ziceam, este un proces. La capătul acestuia eşti chemat să trăieşti în noua ta formă, adică să pui la lucru schimbarea plenar. O faci pe jumătate, cazi. Uneori, căderea, făcută ea chiar şi în ultima clipă a vieţii tale, te defineşte definitiv. De aceea, Seligman a fost pierdut şi tîlharul, pe cruce, a fost mîntuit.

Regia: Lars von Trier Cu: Charlotte Gainsbourg, Stacy Martin, Stellan Skarsgård, Shia LaBeouf, Uma Thurman, Willem Dafoe, Udo Kier, Christian Slater

1 comentariu

  • Lasciate ogni speranza...
    [membru], 10.02.2014, 10:44

    Ca om, plin de slabiciuni si de sperante, mi-as fi dorit enorm ca filmul sa se termine cu scena ferestrelor si cu pata de lumina de pe zidul imund ajunsa acolo nimeni nu stie cum (nici macar Seligman, care o privea totusi in fiecare dimineata…). Ar fi fost o solutie. Minimala. Un compromis intre indaratnicia artistului de-a incerca sa ne convinga de-alungul intregii sale opere ca nu exista speranta ptr. fiinta umana si speranta la fel de indaratnica a privitorului de-a refuza aceasta damnare. Am fi ramas intre ziduri, prizonieri conditiei noastre umane funciarmente vicioase, dar din cand in cand, pret de o clipa, am fi privit pata de lumina de pe zidul temnitei noastre si viata ni s-ar fi parut, fie si doar ptr. o clipa, un pic mai frumoasa. Din rasarit in rasarit am fi putut sa ne petrecem poate intreaga existenta si, cu-n pic de noroc, am fi putut-o incheia intr-o buna dimineata, in fata ferestrei. Autorul ne refuza acest compromis si ne ofera un alt zid. Zidul de pe care icoana de care de-alungul intregului film ne agatam sperantele... tocmai disparuse. Suprem cinism!
    Admirabil din punct de vedere cinematografic! Cumplit, altfel!…

Scrieţi la LiterNet

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected] Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet? Îl puteţi introduce aici.

Publicitate

Sus