Cel mai important idol "ucis" pare a fi chiar dragostea, considerată un sentiment care înjoseşte, care creează dependenţa de alte persoane şi care distorsionează realitatea. Prin exacerbarea dorinţei sexuale, a instinctelor şi a afectelor se încearcă o "depăşire" a ideii de dragoste. Prima parte a filmului lui von Trier este dedicată copilăriei, adolescenţei şi tinereţii lui Joe, fiind o poveste de "formare", aşa-numitei perioade de devenire a nimfei (nimfele erau, în mitologia greacă, acele femei care beneficiau de cea mai mare libertate în dragoste). Naraţiunea extrem de dozată a lui von Trier începe, în ordine invers cronologică, cu sfîrşitul. Trecutul este explorat din prezent printr-o construcţie pe capitole cu care autorul deja ne-a obişnuit, "o poveste lungă şi cu morală", aşa cum ne avertizează povestitoarea. Şi, cum orice poveste trebuie să aibă un ascultător, în film apare Seligman (Stellan Skarsgård), cel care o întîlneşte pe Joe prăbuşită fără apărare pe asfalt în urma unei presupuse bătăi. Cînd ea refuză să meargă la spital, Seligman o primeşte în casa sa pentru a se pune pe picioare şi pentru a povesti întîmplările care au adus-o în starea sa deplorabilă. Secvenţa rezumată reprezintă "prologul" rememorării vieţii hipersexuale a eroinei.
O experienţă mai ales senzorială
Dincolo de provocările şi de teribilismul lui Lars von Trier, întîlnim o viziune despre lume extrem de bine închegată. Tînăra Joe trăieşte o experienţă în primul rînd senzorială. Chiar şi în scenele în care ea îşi aminteşte timpul petrecut alături de tatăl ei - plimbările lor prin pădure în căutarea frumuseţii copacilor -, simţurile sale par să lucreze mai firesc decît conştiinţa, care acţionează întotdeauna prea tîrziu. Lars von Trier se întreabă şi el, aşa cum face şi Péter Nádas în Apocalipsa memoriilor: "Oare ce fel de forţă, energie sau materie este aceea care, chiar şi în cazul în care străbate distanţe foarte mari, e capabilă să semnaleze simţurilor noastre prezenţa simţurilor altora? Ce natură au acele semnale pe care sîntem în stare să le captăm şi să le emitem?".
Apariţia tatălui (un fel de arhetip al Binelui), interpretat minunat de Christian Slater, este poate singura prezenţă pozitivă şi constructivă în viaţa lui Joe, inspirîndu-i acesteia iubirea pentru natură. Cei doi fac plimbări lungi prin pădure, admiră perfecţiunea frunzelor de frasin şi ţes împreună poveşti fantastice despre viaţa copacilor.
Estetica transgresiunii este evitată
În rest, povestirea lui Joe ia forma unui jurnal al vieţii sale sexuale extrem de bogate, respectînd etape şi principii bine delimitate: dezvirginarea, respingerea asocierii dintre pasiune, dragoste şi sex. Joe dă cu zarul la propriu atunci cînd îşi alege şi se desparte de partenerii de sex, fiind hotărîtă cu orice preţ să nu se implice emoţional. Oricît de mare ar fi numărul de parteneri dintr-o singură seară, ea încearcă să menţină controlul, programîndu-i pe aceştia cu o scrupulozitate aproape mecanică. Ceea ce îl deosebeşte pe Lars von Trier de alţi regizori este modul în care nu pare deloc să se scuze pentru "excesele" sale. Joe nu este văzută ca o victimă. Mai degrabă, partenerii ei multipli par să fie cei care suportă consecinţele lipsei sale de consideraţie pentru viaţa celorlalţi. Deopotrivă tragic şi comic este episodul în care nevasta unuia dintre ei (doamna H), interpretată de Uma Thurman, o confruntă pe Joe. Numai că, şi în acest episod, care ar fi putut cădea în melodramă, "umorul" lui Lars von Trier îşi inventează propria specie, glisează între tragedie şi comedie, neaparţinînd de fapt nici uneia dintre ele.
"Cinismul" cu care regizorul ne-a obişnuit este direcţionat de data aceasta împotriva iubirii romantice care, din cauza aşteptărilor nerealiste pe care le inventează, este considerată în acest caz o sursă nesecată de disperare şi de suferinţă. Gratuitatea şi nepăsarea cu care Joe pare să schimbe partenerii sînt întrerupte cel puţin de două ori. În ambele cazuri, moartea şi dragostea îşi fac simţită prezenţa destabilizatoare, subminează hedonismul şi conferă filmului o greutate aproape bergmaniană.
Aspectul cel mai impresionant şi mai spectaculos al dramei lui Lars von Trier nu ţine deloc de transgresiunile sale. Chiar dacă filmul a beneficiat de o campanie de presă care anunţa încălcarea tuturor tabuurilor legate de sex în cinema, promiţînd o mulţime de scene extrem de explicite, Nymphomaniac nu are nimic în comun cu filmele unei autoare precum Catherine Breillat, ale cărei motivaţii par să ţină în principal de estetica transgresiunii. Dincolo de şocul provocării, în Nymphomaniac Vol.1 se afirmă din nou extraordinarele abilităţi de povestitor ale lui Lars von Trier. Ceea ce iese în evidenţă dincolo de orice este chiar dramaturgia. Naraţiunea în tablouri sau capitole glisează constant între prezent şi trecut, primeşte comentarii şi adnotări de la cele două personaje (Joe şi Seligman). Conversaţia pe care Charlotte Gainsbourg şi Stellan Skarsgård trebuie să o poarte între episoadele rememorării conţine ironii autoreflexive şi autoreferenţiale. Atunci cînd Seligman îi atrage atenţia că un anumit personaj apare cu o constanţă mult prea exactă în momentele-cheie ale vieţii sale, ea îl întreabă pe acesta: "Cum crezi că ai cîştiga mai mult de pe urma poveştii mele, îndoindu-te sau renunţînd la îndoială şi avînd încredere în tot ce spun?". Totul ar putea fi, pînă la urmă, o simplă invenţie cu implicaţii etice şi estetice.
La fel de bine dozate sînt şi diferitele asocieri pe care Seligman le face între povestea lui Joe şi diferite teorii ştiinţifice şi estetice. Trimiterile includ poliarmonia din compoziţiile pentru orgă ale lui Bach şi Şirul lui Fibonacci. Toate acestea se leagă într-o naraţiune cinematografică de mare eleganţă, capabilă să elimine orice sentiment de inerţie. Sentimentul de angoasă existenţială şi de anxietate pe care filmele lui Lars von Trier le transmit şi, într-o anumită măsură le cultivă şi exploatează sînt nelipsite în Nymphomaniac. Nu trebuie să uităm că acesta este ultimul film al trilogiei (începute prin Antichrist şi Melancholia dedicate depresiei. Joe recunoaşte că sentimentul constant care a însoţit toate aventurile sale şi care a alimentat dorinţa sexuală a fost solitudinea. În ciuda umorului său incontestabil şi a teribilismului provocărilor nelipsite din aproape fiecare secvenţă, filmul lui Lars von Trier este o meditaţie necruţătoare asupra singurătăţii umane. Adevărata transgresiune a autorului este de a rosti un adevăr uman într-un mod lipsit de orice compasiune pentru sentimentele rănite ale spectatorului.