februarie 2014
Articole diverse
Îmi plac cântările restrânse - cele întâmplate prin mansarde, beciuri sau cârciumi nebănuite, în semiîntuneric şi în fum înecăcios, aromat-înţepător-îmbătător, înfăşurat în jurul minţilor acelora veniţi să asculte. Cântări unde numai o scenă înaltă cât un prag e pusă între artişti şi public, mai mult apropiindu-i decât despărţindu-i. Pentru că publicul e mai curând făcut din prieteni şi apropiaţi - poate şi din vreo doi-trei străini răzleţi picaţi din întâmplare, din fericire sau din tristeţi. Pentru că încăperea e mică, rotunjită de umbra care-i înghite ungherele şi luminată moale. Pentru că scena e îngustă şi culisele sunt la vedere, ca un pântec de ihtiozaur hămesit după cabluri încolăcite şi mufe. Pentru că e întotdeauna loc de râsete, bâlbe, întreruperi, acordaje spontane, schimbări de tonalitate, corzi rupte, improvizaţii, întrebări şi răspunsuri, aşteptări şi tăceri. Pentru că, întrepătrunse, vinul, muzica şi poezia au forţa desprinderii. Au pulsaţie. Şi preschimbă timpul în vreme.

Cam aşa a fost în seara de 1 februarie 2014 în podul La Scena. Afară era o Cale a Călăraşilor cam pustie, înnoptată, ferecată în zăpezi deja îngheţate şi murdare; înăuntru - fum cald, murmur şi încântec. O fostă colegă de facultate, Anamaria Maranda, a cântat acustic şi acut cu chitaristul Constantin Neculae - mai vechi tovarăş de muzici susurate - şi cu contrabasistul Eugen Amarandei, colaborator, de-a lungul timpului, al lui Adrian Naidin, şi alăturat de curând celor doi. "Poezie cântată" numesc ei ceea ce fac în acest proiect, pe care Constantin Neculae l-a gândit, l-a plămădit şi l-a numit Contraste. E, într-adevăr, un joc în alb şi negru, cu piese chibzuit aşezate pe tabla cântecului: o arheologie sensibilă în care autorul se apleacă asupra unor poezii - minore în literatura românească recentă, majore în miezul lor - şi le pune pe acorduri de chitară; alternând ordonat, cuminte, bătrâneşte, momentele de Folk You! cu cele de coveruri din muzica pop şi pop-rock englezească şi americană. Deşi nu e deloc uşor să te concentrezi numai la versuri atunci când le cântă Ana, ascultate cu atenţie, ele îşi dezvăluie aceeaşi coerenţă aproape fluidă - poeziile sunt alese dintre cele ale căror înlănţuiri de idei evocă opoziţia, diferitul, tensiunea. Unde mai pui că Ana e tânără, cu pletele brunete răsucite simplu într-un coc Charleston, în vreme ce Lae şi Eugen sunt ceva mai ninşi. O mulţime de Contraste, adevărat! - dacă ceea ce fac ei n-ar fi mai degrabă tandem şi potrivire.

Însă de potrivit nu s-a potrivit totul de la bun început. Un concert poate să scârţâie şi fără urmă de arcuş - primul cântec început într-o tonalitate nu tocmai nimerită sau o mufă care brusc nu mai vrea sunt astfel de mărunte dezastre. Pe o scenă largă şi înaltă ar fi avut, poate, înfăţişare de cataclism - La Scena, însă, au fost condimente nimerite care au micşorat distanţele, au încălzit atmosfera şi au pus în valoare farmecul Anei de a se fâstâci. Avea Nichita Stănescu o poezie în care un cub se dăltuia, cu dragoste şi jertfă, până ajungea perfect - pentru ca la urmă să i se sfărâme înadins un colţ, gestul stârnind mirare, nelămurire, indignare. Probabil că nu aş fi îndrăgit atât cubul de piatră al lui Nichita dacă nu ar fi avut colţul sfărâmat. Sau poate că nici nu l-ar fi creat dacă n-ar fi avut de gând să-l zdrobească puţin. Dacă ştii să greşeşti fermecător, să te încurci cu lipici, să o iei pe lângă drum în aşa fel încât toţi să-şi dorească să te urmeze - atunci mai bine greşeşte decât să fii desăvârşit...! Ei ştiu cum se face.

Cântată de Ana, poezia se rotunjeşte, se unduieşte, se înfăşoară. E acolo o ştiinţă. Poate că sunt la mijloc anii de psaltică studiată la Conservator. Sau folkul zdrăngănit cu chitara în jurul focului de tabără. Sau ciupitul corzilor în staţiile de metrou, în studenţia destul de lungă, de dragul cântatului. Sau poate e doar o taină. Ce se ridică la suprafaţă din muzica Anei e o forţă delicată, o senzualitate cuminte. Cu un ambitus larg, e în stare şi de note joase, cu textură vâscoasă, rostite întins şi cu putere, dar şi de şfichiuiri de jazz, de jocuri şi volute fine aşternute languros, pe chitara nuanţată a lui Lae, străbătute de fiorii în tonalitate joasă ai contrabasului electric.

Cântarea a început Dintr-o mare, ca să continue surprinzător cu o versiune foarte personală a unei melodii pe care multă vreme o ocolisem cu capul pieptului strâns, numai pentru că mă pândea din toate boxele; însă topită şi returnată în formă, A Night Like This a lui Caro Emerald a fost discret-voluptuoasă. Felină, dar potolită, s-a amestecat ghiduş cu fumul din încăpere. Mai departe, contrastele micii poezii româneşti de acum s-au împletit în două cu hituri vechi, dar cântate altfel. Tânjirile interogative, aseptice, abstracte din versuri sticloase, aproape barbiene, ale unei profesoare de matematică, furiile duioase ale Otiliei Cazimir pentru George Topârceanu, folkul visător al lui Ducu Bertzi, exaltările - curios! - plăcute ale lui Adrian Păunescu, delicateţea puţin prăpăstioasă a lui Romulus Vulpescu şi înţelepciunea cam sunătoare a lui Minulescu au alternat cu Cindy Lauper, Eva Cassidy, Norah Jones şi Jason Mraz. Nuanţele palide ale unor versuri uşor dulcegi, care lasă în urmă gust de cenaclu, nuanţele cenuşiu-metalizate ale baladelor rock, nuanţele fosforescente ale pieselor la modă, pe alocuri hipstereşti, au fost reaşezate pe pânză, într-un desen nou şi diferit. Contrastant. Iar la jumătatea concertului, "la mijloc de Rău şi Bun", a urcat pe scenă Valentin - un poet cu multe calităţi, dintre care una însemnată, după spusele lui Lae, e aceea că este prietenul Anei. Ceva care unei minţi pricinoase precum a subsemnatei i-a părut la început a avea un nu tocmai uşor iz de Flacăra, lipsind poate numai vocea baritonală din off, s-a dovedit curând un moment proaspăt, surprinzător: potrivit de scurte şi potrivit de lungi, sensibile, rostite autoironic şi graseiat, versurile lui Vali despre iubita prea călătoare şi despre slăbiciunea pentru florăreasa Nataşa au fost un alt contrast nimerit pe pânză.

Seara trecută m-a făcut să-mi pară bine. Mi-a părut bine de Ana - că s-a auzit, că a fost ascultată de urechi ca ale lui Ducu Bertzi şi Adrian Naidin şi că s-a înroşit la sfârşit de atâtea aplauze. Mi-a părut bine de Lae - că încăpăţânarea lui delicată de a dezgropa poezia de acolo de unde nimeni nu o mai caută a primit, din nou, o formă. Mi-a părut bine de Eugen - că a împlinit Contrastele cu ciupiturile hotărâte ale contrabasului. Şi mi-a părut bine de mine - că i-am ascultat.

(Concert Contraste - Anamaria Maranda, Constantin Neculae & Eugen Amarandei, La Scena, 1 februarie 2014)



0 comentarii

Scrieţi la LiterNet

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected] Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet? Îl puteţi introduce aici.

Publicitate

Sus