Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici muzică  Sageata  Articole diverse

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Salturi în tandem - Luiza Zan şi Péter Sárik


februarie 2014
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Motto: "Jazz is there and gone. It happens.
You have to be present for it. That simple."
(Keith Jarrett)

Ciudată substanţă jazzul... Volatilă. Inefabilă. Problematică. Fără o ştiinţă a muzicii care să îmi înlesnească o decorticare avizată şi fără o experienţă mai mult decât diletantă într-ale audiţiei, ascultându-i pe Luiza Zan şi pe Péter Sárik la ArCuB, am avut nu o dată sentimentul că nu pot pătrunde în cercul lor magic, că o câtime de înţeles îmi rămâne refuzată. Şi-atunci, de ce să scriu despre? De ce să mă joc de-a laboratorul de chimie, dacă bâjbâi în folosirea instrumentarului şi dacă nici tabelul elementelor nu e un vis pe care îl visez prea des...? Poate pentru că limba care s-a vorbit acolo, deşi necunoscută mie în gramaticile-i runice, a fost recunoscută în modulaţiile intime. Poate pentru că vibraţiile muzicii s-au suprapus întrucâtva peste seismograful meu sufletesc. Sau poate pentru că a fost pur şi simplu o bucurie.

Îmi mărturisesc păcatele dintru bun început: nu o mai ascultasem live pe Luiza Zan. Adevărat, mă fascinase încă din copilărie quelquechose-ul fetei care în 2004 câştigase premiul I la Cerbul de Aur cântând, cu o voce joasă, intensă, tainică, o melodie tradiţională reinterpretată în cheie jazz. Da, fredonasem în adolescenţă, cu sentimentul înţelegerii depline, cântecul Lenea al trupei Slang, în ritmurile sale ghiduş-reggae. În ultimii ani am tocit Youtube-ul punând pe repeat, până la refuz uneori, înregistrarea melodiei Omul meu, împreună cu chitaristul Sorin Romanescu, sesiunile GuerriLIVE Acoustic, clipul cu Florin Piersic Jr., duetul cu Margareta Pâslaru şi Bărcuţele de hârtie. Ştiam că e o voce versatilă, deopotrivă stăpânită şi avântată pe genuri muzicale diferite şi în proiecte curajoase. Citisem că predă la Conservator şi îi invidiam puţin pe studenţii ei. O admiram pentru stilul dinamic de viaţă, pentru talentul de a fi şi artist, şi profesor, şi mamă, pentru apariţiile discrete din reviste, care mai mult tăinuiau decât să dezvăluie. Îmi făcusem curaj să-i dau până şi friend request pe Facebook...! Însă continuam să ratez metodic cântările live, în care intuiam, totuşi, singurele prilejuri cu care Luiza străluceşte la adevăratul său calibru. Iar despre pianistul maghiar Péter Sárik - din ignoranţă sforăitoare ori poate din simplă întâmplare - nu ştiam nimic. Şi iată câteva întâlniri fericite. Una - a celor doi muzicieni între ei, întâmplată încă din octombrie 2013 în Grădina Green Hours de pe Calea Victoriei 120, în care zice-se că au scăpărat din prima cântând împreună. Alta - a celor doi cu publicul, destul de nepăsător la vreme încât să iasă pe viscol din casă şi să vină la concertul organizat de Green Hours şi Depoul Urban, găzduit de ArCuB în cadrul unui program mai vast dedicat în 2014 muzicii jazz. Şi, în fine, subiectiv şi bucuros fie spus, întâlnirea mea cu muzica lor strigată, murmurată, gângurită, pe jumătate neînţeleasă, dar pe deplin simţită.

Fără vreo umbră de râs: urmărind mâinile lui Péter Sárik pe claviatură, am avut senzaţia că revăd episoadele de animaţie în care Speedy Gonzales juca tenis cu el însuşi. Dincolo de sonoritatea impecabilă, relaţia pianistului cu instrumentul său are o dimensiune mecanică şi chimică. Se conturează o dependenţă lipsită de patologie, o întrepătrundere în care obiectul devine terminaţie a persoanei, în care inanimatul se animă prin forţa expresiei conferită de plutirea şi lovirea degetelor pe clape. Muzica se amestecă în aer. O substanţă sublimată, care deşi în structurile ei atomice e fără îndoială complicată, se volatilizează ca o impresie, ca o fulguraţie, ca o mângâiere.

Pentru că nu o mai ascultasem live, pe Luiza Zan avusesem libertatea să mi-o închipui. Poate din admiraţie, poate şi din puţină fantezie, o potrivisem în pagina minţii ca pe o fiinţă criptică, având o personalitate în tonalităţi la fel de joase ca şi vocea. Credeam că se dezvăluie numai prin muzică şi că în rest se ascunde într-un turn de fildeş, umbră şi tăcere. Ei bine, am cam falsat cu nota asta. Într-adevăr, pe scenă, Luiza se dedă şuvoaielor de cântec, sfidează toate portativele din lume şi aleargă prin onomatopee, trecând brusc, dar firesc, de la răcnet la liniştire. Dar ştie să se joace şi altfel decât prin muzică. Între piese vorbeşte cu o voce densă, strecurată prin diafragmă cu savoir-faire-ul omului care a cântat poate chiar mai înainte de a rosti primele cuvinte. O voce care s-ar înfăşura cum nu se poate mai bine pe metaforă şi poezie, dar cu care Luiza desenează jucăuş aluzii, (auto)ironii şi insinuări. Ce-ar fi să cânte fix Autumn Leaves, piesă de care toată lumea s-a săturat?! Taman pe-aia au cântat-o. Pe o vreme atât de câinoasă încât stârnea pe buzele tuturor comentarii mai previzibile şi mai plate chiar şi decât cele din conversaţiile englezeşti, Luiza ne-a vorbit despre cât de uşor se circulă pe ruta Braşov-Bucureşti, despre cât de frumoasă e iarna de afară şi despre cât de tare a înspăimântat-o codul roşu pe mama-soacră. A insistat că jazzul e şi el o meserie, una făcută cu multă pasiune, dar că pasiunea asta ar trebui să se regăsească în orice profesie ne-am alege - iar dacă ne hotărâm că menirea vieţii noastre e să schimbăm ţevi, ar trebui să facem lucrul în aşa fel încât toată lumea să ne aplaude. Iar cu puţin timp înainte de vremea aplauzelor, ne-a prevenit că seara se apropie de sfârşit, pentru că avem de dat la lopată, ca nişte cetăţeni responsabili ce suntem. Luiza a făcut salturi vocale în care părea să îşi încordeze toată fiinţa măruntă, dar straşnică, s-a avântat pe frecvenţe negândite de timpanele profane, şi-a contopit timbrul cu pianul lui Peter într-o plutire inefabilă. Dar acelaşi firesc l-a avut şi când şi-a dat jos sacoul şi l-a atârnat de un stativ, făcând apoi percuţie spontană cu microfonul pe rever şi, uneori, delicat şi iubitor, cu palma pe pântecul din ce în ce mai rotund şi plin de viaţă...

Ella Fitzgerald şi Frank Sinatra, Everytime We Say Goodbye, Lush Life, My One And Only Love şi câte şi mai câte altele şi alţii, care nu ştiu dacă ne-au purtat înapoi în timp, aşa cum le place metaforelor tocite s-o strige la superlativ - însă mai mult ca sigur ne-au purtat pe braţe. "De ce tocmai anii '40-'50?", se încăpăţânaseră jurnaliştii să afle. Răspunsul venise prompt: Ete, pentru că. Într-adevăr, jazzul - sportul acesta deplin al corzilor vocale, al mâinilor pe clape, al emoţiilor, al înţelegerii, al întregii fiinţe - nu e ceva care să se preteze la arheologii. E. Şi atât.

(Muzica anilor '40-'50, interpretată de Luiza Zan şi Péter Sárik. Concert organizat de Green Hours şi Depoul Urban, găzduit de ArCuB, 29 ianuarie 2014)




 Toate articolele despre Articole diverse


0 comentarii

Click pentru a mări imaginea


Resurse

 Alte articole de Anca-Maria Pănoiu


Alte articole

 O săptămână la Salzburg - Însemnări din festival, George Andrei
 Opeth contra Dream Theater - Artmania, 2019, Cristian Geambaşu
 Dirijorul Yuri Botnari oferă acces gratuit la CD-ul său cu Simfonia I de Ceaikovski, Comunicat de presă
 Ediţie jubiliară cu numărul XX - Festivalul Internaţional Enescu şi muzica lumii, 2019 la Sinaia, Comunicat de presă
 Moştenitorii României muzicale: pianista Axia Marinescu la Sala Radio, Comunicat de presă
 Toate articolele despre Articole diverse


SCRIEŢI LA LITERNET

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected]. Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet.ro? Îl puteţi introduce aici.


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer