Nymphomaniac e un film mînat mai degrabă de dorinţa autorului de a face vîlvă şi, cumva, de a se boteza drept cel mai important cercetător al femeii în mainstream-ul cinematografic. E multă (auto)ironie în acest demers senzaţionalist al lui von Trier - dovadă fiind şi personajul confesor din filmul actual, un alter-ego al autorului, cel care găseşte subiectul şi face posibilă povestea de pe ecran, Seligman, un evreu al cărui nume înseamnă cel binecuvîntat, cel fericit şi pe al cărui perete e o icoană cu Maica Domnului -, dar, în acelaşi timp, e şi mult chin, multă strofocare de a ţine ritmul provocării artsy-intelectuale. Ritm care, în cazul lui von Trier, se traduce într-o plusare din ce în ce mai acerbă la capitolul explicit, dublată de o scădere a nivelului de profunzime artistică în ceea ce priveşte relatarea cinematografică. Ca un jucător de poker ce nu are o mînă bună, dar care măreşte miza acerb, sperînd că nu va fi prins că blufează.
Nymphomaniac e centrat pe un personaj feminin, Joe, un fel de Iisus actualizat conceptual (de-celălalt-sex, dar similar ca misionariat), personaj care strînge în interior răul existent în relaţiile bărbat-femeie, în care cea din urmă e necontenit victimă. Personaj care îşi jertfeşte sinele în numele lui Amor (zeu primordial, responsabil cu trecerea cosmosului în fiinţă sau, mai apoi, văzut drept fiu al Afroditei, zeu responsabil de relaţiile dintre zei şi oameni, unele nu foarte oneste), adunînd simultan plăcere şi vinovăţie. Nimfo-mania, pentru Joe, nu presupune dependenţă, ci plăcere. Şi, tocmai de aici, datorie, acţiune din datorie faţă de mea vulva, mea maxima vulva. Datorie în care ea, ca femeie, se comportă mai degrabă după stereotipii de mascul-alpha, care nu se implică sentimental în relaţiile pe care le are. De unde şi vinovăţia pe care o simte şi faptul că subliniază necontenit că a meritat pedeapsa (Seligman o găseşte pe stradă, bătută).
Sigur, rămîne ca partea a doua a filmului să întărească (sau să infirme) această imagine a femeii-primordiale, obiect-al-plăcerii, victimă şi mîntuitor, pe care mi-a prilejuit-o actuala călătorie prin corp spre o (posibilă) regăsire sau o posibilă anulare (completă) a spiritului. O (posibilă şi mai credibilă) anulare a spiritului, ce pare rezultatul unei interpretări a creştinismului (şi a binelui în genere) via Nietzsche, unde corpul (religios) nu e epuizat pe cruce, e epuizat în pat, într-un atentat carnal (atît de ironic, pe de o parte, dar şi atît de firesc, de uman) la adresa învăţăturii Bisericii. Pentru a afirma o nestăvilită voinţă de putere.
Faţă de alte proiecte semnate de Lars von Trier, unde povestea şi povestirea se îmbinau cît se poate de fericit, în (ceea ce am văzut pînă acum din) Nymphomaniac ideile ce pot fi citite pe ecran nu-şi găsesc deseori expresia potrivită în imagine. Cîteva secvenţe bune, în care filmul oferă poveste şi naşte idei - cum e cea în care protagonistă e Uma Thurman, cum e cea în care sîntem alături de Joe şi tatăl ei, în spital. Cîteva cereri de prietenie pe care le întinde, prin Şostakovici şi Rammstein, lui Kubrick sau Lynch (dar fără a pune în valoare în mod deosebit filmul actual). În rest, repetitiv, convenţional, demonstrativ, filmul necontenit lasă impresia că ar vrea să spună ceva important, dar nu găseşte cele mai potrivite cuvinte. Pasaje în care afirmaţii banale (cum sînt cele despre pescuit) devin termen de comparaţie în explicaţii ce se vor însemnate, dezlocuitoare de adevăr; glumiţe de bar (cum e povestea cu tăiatul unghiilor) prezentate drept mărturii categorice despre voinţa de care sînt capabili oamenii; şi încercări savante de a explica pasiunea, prin numerele lui Fibonacci şi fugile lui Bach. În demonstraţie, însă, texturile muzicale polifonice nu se potrivesc atît de uşor cu texturile corporale polivalente.
Cîndva, filmele lui Lars von Trier erau prilej pentru a ajunge la dezbateri despre artă şi viaţă, prin filosofia, muzica şi literatura ştiute de spectator. Acum, literatura, filosofia şi muzica sînt prea prezente pe ecran ca să mai ajungem la artă.