Text din seria "Critica de teatru - Încotro?" (III). Citeşte aici prima parte şi aici partea a doua.
De ce n-am lua în serios întrebările la care face referire Cristina Modreanu, în articolul Critica de teatru, în derivă, din ArtAct Magazine? Ele au fost puse cu seriozitate, de un actor inteligent şi foarte talentat, Marius Florea Vizante, pe pagina sa de Facebook, pe 28 februarie 2013. Cum reţeaua de socializare e un spaţiu public şi cum am convingerea că mulţi oameni de teatru îşi pun, formulate asemănător sau diferit, întrebări ca acestea, cred că ar fi un exerciţiu de onestitate dacă le-am acorda o atenţie la fel de îngrijorată ca aceea a autorului. Îmi asum acest exerciţiu exact în ordinea din chestionar.
1. Mulţi critici înţeleg fenomenul şi scriu despre el într-un limbaj extrem de tehnic, specific, elitist. Largul public nu-l înţelege! Cui scriu ei, elitelor? Elitele înţeleg şi singure, de ce mai scrii?
Critica teatrală este - sau ar trebui să fie - nu doar cronica de întîmpinare, în cotidiene, săptămînale sau on-line, în reviste şi bloguri. Desigur, atunci cînd are o asemenea adresabilitate (a "publicului larg", care nu e nici pe departe unul unitar, dar nici aşa de "larg" cum ne iluzionăm), cronica are, mai pretutindeni, nişte reguli destul de strînse, ţinînd atît de structură, cît şi de accesibilitatea expresiei. Aici aveţi perfectă dreptate. Dar nu, nu cred că aveţi atunci cînd presupuneţi că "elitele înţeleg şi singure". În primul rînd, la fel ca şi în cazul "publicului larg", induceţi presupoziţia unei omogenităţi a înţelegerii. Or, care sînt elitele...? Din cine se compun ele? Un filozof de elită (nu spun cine) merge la teatru o dată la cinci ani, accidental. Între patru ochi, recunoaşte că teatrul, de fapt, îl plictiseşte. Un critic literar (foarte vizibil) recunoaşte public că nu-l interesează decît direcţia de estetică teatrală în care s-a format, acum 30 şi ceva de ani. Dar îşi asumă cu seninătate şi condiţia de critic de teatru, exersată la distanţe de... decenii. Există intelectuali subţiri, dascăli respectabili ori medici de vocaţie care nu frecventează teatrul decît sporadic. Ei fac parte, dacă ne gîndim bine, din elite, fiecare în cîmpul său. Însă au motivaţii diferite, gusturi diferite, practici spectatoriale diferite. Există studenţime sau tineret, din toate domeniile, care merge entuziast la teatru, ba chiar îşi manifestă preferinţe constante către un tip de estetică teatrală, către un regizor ş.a.m.d. E acest fel de spectator parte din "elite"? Ce să facă criticul de teatru consecvent, profesionist? Să rămînă la estetica optzecistă, să ţină teatrul pe loc, cum ţii un măgar nărăvaş de coadă? Despre ce elite vorbim?
Dacă vorbim, însă, despre elitele din cîmpul propriei profesiuni, atunci lucrurile s-ar putea limpezi, cu condiţia simplă (la noi, extrem de complicată) a onestităţii. La origini, de exemplu, revista Teatrul s-a înfiinţat pentru profesionişti. Publicul ei ţintă era reprezentat de oamenii de teatru. Treptat, această viziune a părut să se popularizeze, să se... democratizeze, iar discursurile critice s-au democratizat la rîndul lor.
Un eseu de analiză cu dimensiune teoretică, plecînd de la un spectacol sau de la un artist, stă legitim într-o revistă de circuit profesional ori de tip academic, dar cade ca nuca în perete într-un săptămînal cultural de respiraţie mai amplă. Aşa cum actorul joacă diferit în genuri diferite, utilizînd stilistici şi estetici diferite, pentru publicuri diferite, la fel scrie şi criticul.
2. Mulţi critici consideră că doar avangarda, inovaţia, revoluţia, în teatru, are valoare. De ce mai scrii (despre celelalte spectacole) că nu sînt teatru? Nu?
Mitologia asta a originalităţii revoluţionare nu poate fi pusă numai în spinarea criticii de teatru. Ea traversează tot secolul al XX-lea şi trece graniţa şi în al XXI-lea. Oricît ar părea de scandalos, eu nu mai cred în ea foarte tare. Sigur, mă impresionează şi mă provoacă la gîndit ceva ce mi se pare nou, nemaivăzut. Mă obligă la anume decizii. Dar nu sînt neapărat - jur - decizii care mă vor şi trimite la scris cronica. Uneori decid că noutatea merită mai degrabă dumicată decît consemnată şi-i citesc pe alţii, ca să mă ajute s-o asimilez. Dacă un spectacol e eficient, dar manipulativ, superficial, ieftin-comercial, adică dacă trage de public, şi acesta se lasă păcălit, atunci simt nevoia să spun asta cu argumente. Dacă publicul e extaziat sau măcar mulţumit ori contrariat pentru că asta e intenţia - să pună pe gînduri, să scuture obişnuinţele -, atunci iar simt nevoia să consemnez asta. Oricum, chestiunea valorii e, şi pentru mine, una greu de rezolvat. (Voi reveni, aşa cum am promis.)
3. Mulţi critici dezbat cu voluptate un eşec evident. (O mai fac şi la succese răsunătoare cîteodată.) Dacă e atît de evident totul, de ce mai scrii?
Pentru mine, niciodată nimic nu e atît de evident. Exceptînd, recunosc, plictiseala. Nu cred că sînt prea multe dezbateri în cîmpul vieţii noastre teatrale, dimpotrivă. Ca să răspund punctual: în cazurile rarisime în care sînt mai multe cronici pro şi contra a ceva care, mediu vorbind, pare un eşec, atunci aşa-zisa dezbatere punctează, în realitate, nişte aşteptări supadimensionate. De obicei, asta se întîmplă în cazurile în care eşecul aparţine unui regizor deja... patrimonializat, legendarizat. Nu se omoară nimeni să dezbată o comedie bulevardieră prost montată, chiar dacă vine publicul puhoi.
Invers, însă, la succesele răsunătoare, cred că nu mai e vorba despre dezbatere, ci, îndeobşte, despre cor. Ce mă sperie pe mine aici e... tot inerţia. Faptul că, în corurile generale de laude, mai nimeni nu îndrăzneşte să-şi facă publice rezervele. Dezarmant, în mediul nostru teatral, e cînd marele succes e o construcţie artificială, a corului de adulări: ţi-e şi frică să mai şopteşti vreo obiecţie (cu toate că holurile şi foaierele sînt pline de şoapte şi strîmbături). Cine-i copilul ăla curajos care să strige că împăratul e gol? Incontestabilitatea fiefului notorietăţii e, pentru mine, ciuma medievală a teatrului de la noi. Astea sînt situaţiile în care vă dau dreptate: adică evit să mai scriu, spre ruşinea mea. Fiindcă totul e prea... evident?!
4. Mulţi critici spun că nu au înţeles de ce autorul ăla sau de ce textul ăla sau de ce actorii ăia, decorul ăla, muzica aia - ba chiar mai rău, spun că nu au înţeles autorul, textul, regia la-la-la... Dacă nu înţelegi, de ce mai scrii?
Mai întîi, faptul că n-ai înţeles ceva şi recunoşti nu-i un lucru de ruşine, ci e un semn de bună-credinţă. Pe urmă, faptul că ceva, un anume element dintr-un spectacol, rămîne obscur nu poate fi pus (doar) în cîrca criticului şi / sau a spectatorului. De cîte ori n-aţi auzit un regizor tratîndu-şi spectatorul care n-a înţeles ceva drept prost, drept incult? Sigur, criticul trebuie să aibă, sîntem cu toţii de acord, o cultură teatrală şi, pe cît se poate, una generală, cu un orizont mai larg. Dar asta nu înseamnă că şi el, şi spectatorul trebuie să umble la spectacol cu dicţionarul enciclopedic sub braţ şi cu cele trei volume de dicţionar de simboluri în buzunare.
A semnala o asemenea încurcătură semantică e o obligaţie: e treaba criticului să atragă atenţia asupra lucrurilor care nu se înţeleg suficient, nu capătă semnificaţie şi care, prin asta, produc, de fapt, zgomot pentru percepţii. Cînd însă neînţelegerea e totală (cu autorul, textul, regia în ansamblul lor), ori te duci la spectacol de mai multe ori, dacă el te intrigă suficient, ca să înţelegi; ori - şi aici aveţi din nou dreptate - nu te mai apuci să scrii, că te faci de rîs. Mulţi critici ceartă şi publicul şi spun că nu-i înţeleg reacţiile - am aceeaşi întrebare. Sigur, nici nu e politicos şi mai e şi zadarnic să cerţi publicul. Pe de altă parte, poţi să-i transmiţi, cu politeţe, că e şi ridicol, şi profund ipocrit să aplauzi frenetic, în picioare, după ce trei ore te-ai jucat pe telefonul mobil ori ţi-ai trimis SMS-uri cu amicii. Publicurile noastre sînt de toate soiurile, iar comportamentul de tipul "publicul nostru, stăpînul nostru" e unul de supermarket sau de frizerie, nu unul de ofertă repertorială, cu atît mai puţin de critică teatrală. Există publicuri de bulevard, publicuri de piaţă, publicuri de "teatru de artă", publicuri de experiment ş.a.m.d. Nu degeaba se spune că ai publicurile pe care ţi le creşti. Tu, adică instituţia teatrală, compania, echipa. În Occident, instituţiile teatrale serioase se ocupă, constant, de "construcţia de public". Cine-şi bate capul cu aşa ceva la noi?
5. Mulţi critici sînt "luaţi de val" şi devin spectatori. Adică nu disecă fenomenul, ci se întreabă dacă le-a plăcut lor sau nu le-a fost pe plac - ba mai rău, ne spun că nu le plac autorul, textul, regizorul, actorul, la-la-la..., adică au idiosincrazii (repulsie nemotivată faţă de persoane, obiecte, fenomene - DEX), deci nu scriu despre fenomen, ci despre ei înşişi! Dacă eşti spectator şi nu critic, de ce mai scrii (critică)? P.S. Articolul 5 e valabil şi în cazul pasiunilor personale ale criticului pentru anumiţi creatori.
Cel mai simplu ar fi să răspund din prima: Da, aveţi dreptate! Da, treaba criticului începe exact acolo unde se tremină - parafrazîndu-l pe Ion Sava - reacţia de "cafeluţă" (îmi place, nu-mi place). Da, nimic nu-i mai ridicol decît să scrii o cronică despre tine, folosindu-te de spectacol. Are şi ceva... indecent, cred.
Ar fi însă o minciună sfruntată să zic că n-am idiosincrazii. Ele sînt însă dobîndite prin acumulări în timp. Sînt autori care nu-mi plac, dar despre care pot scrie, fiindcă e posibil să-mi placă spectacolul. Sînt regizori care nu-mi plac, fiindcă n-am văzut spectacole de-ale lor care să mă fi convins. Evit să le mai acord încredere, deci nu mă mai duc să le văd spectacolele, mulţumindu-mă să citesc cronica unui coleg sau a altuia. Poate, cine ştie, mă provoacă să mai încerc. Sînt regizori care nu-mi mai plac. Fiindcă ştiu de-acasă cum va arăta spectacolul, şi atunci de ce să mai plec de-acasă? Te strivesc cu celebritatea. Nu e nici o nenorocire, însă, are cine să scrie despre spectacolele lor, slavă Domnului!
Cu actorii e mai simplu, fiindcă rareori am idiosincrazii, iar puţinele pe care le-am avut, într-o viaţă de om, le-am controlat nescriind mai mult de-o dată, cu argumente. Dacă un spectacol prost are măcar unul sau doi actori de bună calitate, convingători, emoţionanţi, atunci tot nu mi-am pierdut vremea degeaba, fiindcă... e teatru.
În fine, despre post scriptum: Există situaţii de firească afinitate între un critic şi un anume regizor. Au existat mereu, oriunde. Nu vorbesc de amiciţii şi favoruri (sînt şi de-astea, dar hai să facem abstracţie de ele, că mai mult încurcă), ci de lungimi de undă comune, de sisteme de gîndire, de teme şi universuri emoţionale compatibile. Ce-i rău în asta? Cîtă vreme criticul scrie despre de toate şi nu se transformă într-un "copil de mingi" al regizorului sau al actorului X sau Y, entuziasmul şi consecvenţa sînt fireşti. Dar mai există, la un alt nivel, şi "critică de direcţie". Un anume critic simte că e de datoria lui să urmărească, să explice şi să promoveze o anume direcţie în teatru. Cel puţin pentru o vreme. Nu văd nimic nelegitim aici, dimpotrivă.
P.S.: Cum spuneam, criticul e, mai întîi de toate, un spectator, o interfaţă. Nu e mofluz, ci doar mai sceptic.
6. Mulţi critici nu citesc textul înainte de a vedea spectacolul, nu asistă la repetiţii, nu discută cu regizorul, actorii, scenograful... la-la-la... Dacă nu ştii ce intenţii a avut autorul, cum analizezi rezultatul? Despre ce scrii?
Parţial, am răspuns la întrebarea asta în articolul precedent. Aş mai preciza doar că e de "anul întîi, semestrul întîi, cursul întîi" obligaţia de a citi o piesă de teatru înainte de a scrie despre spectacol. Fireşte, atunci cînd spectacolul se bazează pe o piesă de teatru! Cînd intri într-o expoziţie, nu dai buzna la album, să-ţi explice cineva ce-a vrut să zică Dali. Iar dacă-l crezi pe Dali însuşi, te-ai ars, vă garantez. Mutatis mutandis...
7. Mulţi critici sînt creatori eşuaţi! (Nu am auzit pe nimeni să spună că visul său e acela de a deveni critic!) Cu siguranţă, ar fi vrut să fie creatori! Prin urmare, mulţi critici ne scriu despre cum ar fi făcut ei în locul autorilor. Dacă n-ai făcut, de(spre) ce mai scrii?
Am răspuns, cred, pe larg la această întrebare în articolul dinainte. Aş adăuga doar că, în ce mă priveşte, visul meu a fost să devin critic. Mai întîi, în adolescenţă, critic de artă. Apoi, după 18 ani, de teatru. Sigur, am mai visat şi să fiu poet, prozator, dramaturg, profesor, ba chiar şi azi regret că nu m-am născut băiat, ca să mă duc la şcoala de marină. Fiindcă îmi place Joseph Conrad. Şi, credeţi-mă, am cunoscut, în ultimii 23 de ani, cel puţin două duzini de oameni, bărbaţi şi femei, al căror vis era exact ăsta, să devină critici. Unii au şi devenit.