Ayumi Sakamoto, debut îndrăzneţ, şi alte preferinţe - Corespondenţă de la Berlinală, 2014

Berlin, 13 februarie 2014: Pe lîngă filmul sud-coreean 10 Minutes, despre care am scris într-o corespondenţă anterioară, cel mai mult din secţiunea "Forum" mi-a plăcut filmul japonez Forma, lungmetrajul de debut al regizoarei Ayumi Sakamoto, un film surprinzător şi inovator. După o secvenţă de deschidere în care corporatista Ayako umblă cu o cutie de carton pe cap, sugerîndu-ne alienarea sa la locul de muncă, povestea începe destul de banal: în drum spre casă, ea dă peste fosta sa colegă/prietenă Yukari, angajată să păzească un şantier de construcţii. Nu s-au mai văzut de vreo zece ani, din liceu. Ayako o invită pe Yukari la tenis şi, din vorbă în vorbă, îi propune să vină să lucreze în firma ei. Yukari acceptă.
 
Mult timp, Forma pare un film de festival tipic, cu tempo lent şi cadre-secvenţă ce par nesfîrşite. Intră în scenă tatăl workaholic al lui Ayako (mama nu mai trăieşte cu ei) şi logodnicul lui Yukari. Treptat, se întîmplă lucruri tot mai bizare. Erau oare cele două tinere prietene chiar atît de bune în liceu? De ce se comportă Ayako atît de ciudat faţă de Yukari? Şi cine este bărbatul misterios care apare tot mai des pe ecran? De fapt, Ayumi Sakamoto schimbă ingenios focusul narativ în a doua parte a filmului, în care Ayako nu mai este personajul principal de pînă atunci, iar unele secvenţe, din care anterior văzusem fragmente inexplicabile, sînt reluate şi reinterpretate, astfel încît toate piesele sînt puse cap la cap pentru a forma un puzzle complex şi inteligent. Dramaturgia inovatoare este sprijinită de regie, actorie şi imagine, punctul culminant fiind o secvenţă de 24 de minute, filmată din unghiul unei camere ascunse, care creşte tensiunea la cote de thriller. În concluzie, Forma este un debut îndrăzneţ, foarte potrivit cu ceea ce ar trebui să propună "Forumul" berlinez.
 
În aceeaşi secţiune, am văzut mai multe filme (lungmetraje de ficţiune) so und so, cum ar spune nemţii, pe care le trec în revistă pe scurt, în ordinea preferinţelor mele:
 Shemtkhveviti paemnebi / Blind Dates (Georgia) de Levan Koguashvili: comedie melancolică, în dulce-amăruiul stil georgian, despre o pasiune a unui soi de "virgin la 40 de ani", care trăieşte încă împreună cu părinţii săi (deşi aceştia sînt atît de stresanţi, încît nu prea înţelegi cum de îi mai suportă fără s-o ia razna). Filmul este convenţional, dar plăcut, numai e că plot-ul este uneori foarte greu de crezut (oricît de bun la suflet ai fi, cum poţi să o găzduieşti în casa ta pe amanta gravidă a soţului ticălos al femeii pe care o iubeşti?), iar sfîrşitul lasă nesoluţionate toate firele / premisele narative apărute pe parcurs (şi finalurile deschise au limitele lor...).
 Los Ángeles (Mexic-Germania) de Damian John Harper (debut): regizorul-scenarist american este antropolog "la bază" şi a trăit un timp, pentru studiu, într-un sărac sat zapotec din statul mexican Oaxaca, unde toţi visează la California, apoi a decis să realizeze un film cu localnicii, puşi să-şi joace propriile roluri în ficţiunea lui. Intenţiile sînt bune, dar, din păcate, protagonistul nu e bine ales, dialogurile sînt, încă de la început, mult prea explicite, iar situaţiile - prea artificioase.
 Castanha (Brazilia) de Davi Pretto (debut): portretul unui actor şi travestit de 52 de ani, tot cu elemente de documentar, dar foarte ficţionalizat. Regizorul-scenarist introduce prea multe subplot-uri în loc să se concentreze pe protagonistul său şi, date fiind şi problemele de ritm, nu reuşeşte deloc să captiveze.
 Lajwanti / The Honour Keeper (India) de Pushpendra Singh (debut): transpunerea în imagini a unei povestiri cu accente atemporal-mitice, care ar fi putut fi rezolvată şi într-un mediumetraj. Interesant la această producţie independentă (n-are nici o legătură cu Bollywoodul) este că regizorul, care e şi actor principal, şi-a folosit echipa inclusiv în faţa camerei şi a introdus intenţionat cîteva indicii ale prezentului; restul e poezie sterilă.
 Top Girl or la déformation professionnelle (Germania) de Tatjana Turanskyj: partea a doua a unei proiectate trilogii despre femei şi muncă (din care primul episod a fost selecţionat tot în "Forumul" Berlinalei, cum va fi probabil şi ultimul), un film (post)feminist despre o "lucrătoare sexuală", mamă singură la nici 30 de ani, pentru care cerinţele unui casting (ca actriţă, a fost odată un Wunderkind) pot fi mai umilitoare decît satisfacerea fanteziilor clienţilor săi. Mult sex, o predică despre corpul feminin, şi, colac peste pupăză, un final cu o vînătoare (la propriu) de femei (goale, plătite pentru această "distracţie"); după mine, mult zgomot pentru nimic.
 Asta Upset (titlul original este Ich will mich nicht künstlich aufregen, ceea ce s-ar traduce literal prin Nu vreau să deranjez artificial, Germania) de Max Linz: artsy fartsy (ideea principală: curatoarea Asta încearcă zadarnic să obţină finanţare pentru un nou proiect artistic elitist în "Republica Berlin"), anything goes, dar nimic nu se leagă.