Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici teatru  Sageata  Zic Zac

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Acesta este limba cu care dansăm - Zic Zac


martie 2014
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Ca să intri în Zic Zac, trebuie să înţelegi de la bun început că aici nu există nicio alternativă pentru întâlnirea cu frica decât frica înălţată la rang de dans. Cu cât mai mare frica, apare cu atât mai mult dans, cu cât mai mult dans, cu atât mai puţină frică sau "frică de frică". Până data viitoare. Şi tot aşa. Cert e că în Zic Zac nu se zace deloc, pentru că dansatorii şi actorii implicaţi - Andrea Gavriliu, Ştefan Lupu şi Gabriel Costin - au inteligenţa de a transforma inclusiv momentele vag statice în secvenţe dansante.
 
Reprezentaţia din 13 martie 2014 de la Godot Cafe-Teatru a marcat împlinirea unui an de la prima aducere în scenă a minunatului "produs" marca Andrea Gavriliu. Din momentul în care Zic Zac s-a mutat de pe scena UNATC - spectacolul constituind, în primul rând, examenul de disertaţie al coregrafei - în teatrele din toate colţurile ţării, a creat în jurul său o efervescenţă care a lipsit prea multă vreme din lumea artistică românească. 

Fiind una dintre cel mai bine construite şi cerebrale creaţii coregrafico-teatrale la care am asistat în ultimul an, mă întreb cu nedisimulată curiozitate care este secretul prin care Andrea Gavriliu a reuşit să creeze un micro-spectacol cu planuri autonome de interpretare din fiecare pasaj. Sau cum a reuşit să facă să încapă în 80 de minute şi cele mai abil-ludice jonglerii cu lingvistica (mărturisesc că aş fi absolut încântată să citesc interpretarea unui specialist în filosofia limbajului), şi cele mai carnale şi impudice explorări ale corpului uman ca gest şi emanaţie. Toate surprinzând în mod egal, fără sincope, aceeaşi notă de verosimilitate şi entuziasm contagios.
 
"Rezemată de Ştefan Lupu" şi supravegheată de undeva, din spatele scenei, de DJ-ul cu veleităiţi de zeu postmodern incarnat de Gabriel Costin, Andrea Gavriliu apare pe scenă simulând statutul unei dive. Rochia din piele o face pe cât de frumoasă, pe atât de inaccesibilă atât ei cât şi celorlaţi, costumaţia fiind, totuşi, constrângătoare şi inconfortabilă. Doamna cea drăgălaşă simulează - atât cât poate, pentru că se plictiseşte repede de asta - feminitatea şi disponibilitatea. Paradoxal, tocmai când apare El, sfârşeşte prin a fi persiflantă şi prea plictisită ca să-şi etaleze atuurile feminităţii până la capăt. Nu trece mult până ce între cei doi se instaurează un raport de egalitate, nicidecum în sensul unui respect reciproc sublim şi plat, ci prin stabilirea unei convenţii tacite prin care fiecare îl domină pe rând pe Celălalt. Din tensiunea apărării prestigiului confruntat cu poezia vulnerabilităţii se naşte dansul. Un dans menţinut însă viu prin conştiinţa ultimă a fricii, pe care dansatorii o articulează verbal abia la final.
 
Andrea Gavriliu, Ştefan Lupu şi Gabriel Costin se aşază în faţa spectatorilor ca nişte fiinţe care au văzut, la un moment dat, prea mult din ceva îngrozitor şi apoi se descurcă aşa cum pot cu asta. Fără să aterizeze în interstiţii încărcate de statementuri ontologice, fără să îşi expună kitchos zbaterile interioare şi revelaţia groazei şi a absurdului. Ei ştiu atât de multe încât nu mai există acum nici spaima de ridicol, nici inhibiţia că nu vor părea suficient de intelectuali şi profunzi. Sucombarea într-un trup-plastilină îl face pe acesta să fie fix ce are chef să fie în procesul de eliberare supremă de povara semnificaţiilor înalte, chiar dacă tocmai abandonul lor este codul prin care ele sunt puse în valoare. Iar asta nu este deloc o ofensă adusă marilor idei coregrafice, ci, din contră, se constituie ca omagiu impur şi sintetic, pentru că Zeitgeist însuşi este impur şi sintetic.

Depăşit este stadiul în care Ea şi El trebuie să confirme ceea ce elevii cu ochelari mari au de confirmat atunci când bolboresc conştiincios un raport meteorologic în franceză; depăşit este stadiul în care frica de subcultură trebuie să pună neapărat relaţionarea cu aceasta în termenii ironiei, pentru a rămâne cu mâinile şi creierul curate; depăşit este stadiul în care El şi Ea se supun umili ordinii sintaxei reglatoare. El şi Ea şi-au câştigat dreptul de a fi două fiinţe libere, care plutesc orgasmic şi extatic deasupra frazelor, deasupra rostirii elevate şi de "bun-simţ". El şi Ea înaintează fără oprelişti în coregrafii ciudate şi batjocoritoare. El şi Ea nu uită că vor fi penalizaţi de Zeul hâd al discotecii de fiecare dată când nu se mai supun doar ritmului interiorizat al muzicii generate de el, ci tind să îşi caute iar un adăpost în zona de confort a referinţei livreşti şi a cumsecădeniei care fereşte de expunere.

Dar expunerea ar fi prea secă, poate patetică şi prematur anostă dacă s-ar configura în deplina ei nuditate şi "autenticitate". Libertatea interioară, greu cucerită, ar fi prea lesne minimalizată dacă i-ar fi livrată Celuilalt şi publicului aşa cum e. Pentru că doar carnea fiecăruia ştie adevărul aşa cum e, restul este - hail postmodernism for that - colaj, bricolaj şi codaj (prilej cu care am aflat, de dragul rimei, că da, există acest cuvânt, sinonim cu "codare". Ce mare trebuie să fie singurătatea acestui termen niciodată folosit, deşi perfect legitimat de lingviştii impecabili ai DEX-ului. Oare ce ar avea Zic Zac de spus despre asta?). Aşa că relaţia dintre El şi Ea, dintre El, Ea şi DJ, dintre Ea, El şi public şi, finalmente, dintre cei trei de pe scenă şi spectatori arde din scânteile nu mai puţin vii ale simulărilor, fragmentărilor, fulguraţiilor de contraste şi reconfigurărilor lingvistice.

La un moment dat, înainte de dansul lui Ştefan Lupu pe piesa rap despre limbă, personajul Andreei Gavriliu mutilează cu falsă candoare un gen gramatical (întâmplător oare tocmai genul?), declarând sentenţios că "Aceasta este un lucru inadmisibil", spre încântarea sadică a Lui. Nu pentru că e unguroaică, aşa cum hotărăşte El într-un vag episod de răutate de grădiniţă, ci pentru că Ea decide conştientă să îşi ducă până la capăt nomadismul prin deşerturile genurilor, sexelor, numerelor şi numeralelor, deşerturi pe care, de fapt, amândoi le umplu cu resurse inepuizabile de creativitate şi inspiraţie. (Îmi permit o inserţie cu referinţă biografică apropo de numele coregrafei şi prezenţa filosofiei limbajului în spectacol şi nu pot să nu mă gândesc cu reală plăcere la un amănunt pe cât de inofensiv, pe atât de savuros, anume ortografia neconvenţională, pentru limba română, a numelui ei - Andrea şi nu Andreea.)

Sunt dislocările performate asupra limbii calea de acces către Celălalt sau un joc intelectualizant prin care se maschează neputinţa ajungerii la Celălalt? Este sintaxa transformată într-o coregrafie vie şi independentă un statement actual sau o neîncredere apocaliptică în forţa revitalizantă a cuvântului? Toate acestea sunt dileme prin care Zic Zac infuzează o ambiguă notă de cruzime într-o desfăşurare vizuală şi coregrafică în care totul pare mereu detensionat prin ironie şi spirit ludic. Iar inteligenţa pur şi simplu mind-blowing a acestui spectacol stă în capacitatea de a genera simultan toate aceste concepte, fără nici măcar un enunţ tezist. Iar tu, ca spectator, ajungi să le percepi pe rând perfect viabile pe toate, pentru ca în celălalt moment să crezi că nu, nu asta era şi asta nu poate fi.

Nu doar aventurile prin jungla limbajului amplifică jocul când tenebros, când derizoriu cu Celălalt. Dispunerea scenică surprinde trei planuri principale, iniţial separate, ulterior întrepătrunse. Stăpânul inhibator al sunetelor, cu maşinăria lui de scamatorii ritualice în spate, Ea şi El în faţă, dominând partea stângă şi respectiv dreaptă a scenei. În momentul în care dialogul iniţial cu ghiduşiile sale verbale îi fac să se apropie, se produce mai mult decât o relaxare a tensiunii necunoscutului, ci se plonjează direct în tendinţa nedistilată de a domina spaţiul alterităţii. Fiecare joacă, pe rând, o partitură tradiţional feminină şi una masculină, fiecare are şansa egal distribuită de a fi feroce, animalic, devorator, dar şi sensibil şi tandru cu celălalt. Tonul mişcărilor pe care şi le (dez)acordă(ează) reciproc conferă intimităţii dintre cei doi o aură eminamente masculină. Această poziţie de luptă nu cedează, nici chiar în momentele cele mai lirice, efuziunilor sentimentale. Corpul fiecăruia se construieşte gradual ca platformă pe care sunt inventariate energii, coduri, pasiuni şi mesaje din pacheţelul cu minuni (a se citi "seducţie") care trebuie să îl / o convingă pe El / Ea.

Raportul cu obiectele în cadrul scenografiei semnate de Andreea Săndulescu se conturează în Zic Zac ca un ritual magic prin care El şi Ea caută să se transplanteze în ochiul mental al celui din faţa sa. Aşa se asigură că produce, de fiecare dată, un număr şi mai violent, şi mai spectaculos. De la frenezia veselă a lui Ştefan Lupu care îşi manipulează febril "cravata-cravaşă" (de altfel, unul dintre cele mai dinamice şi memorabile momente din spectacol) până la mopul DJ-ului sau paharul ca piatră de hotar între două trupuri ce nu ar vrea, totuşi, să cunoască limita - felul în care cei trei lansează comunicarea cu obiectele de pe scenă evită orice aluzie a unei posibile arbitrarităţi sau redundanţe. Niciodată tratamentul aplicat lucrurilor de pe scenă sau corpurilor sonore stârnite de DJ nu emană ironia superioară a celui care îşi manevrează obiectul discursului de la înălţime; trivialitatea este la fel de deschis asumată ca nobleţea, iar la această subtilitate impecabil dublată de rafinament ajung puţine producţii de pe scenele noastre. Relevantă în această ecuaţie este şi surprinderea momentelor care subliniază că spectacolul depăşeşte redarea pleonastică a muzicii ca ilustraţie sau imbold decorativ pentru mişcare. Prezenţa celor câteva scurte scene în care corpurile evoluează ritmic fără nicio muzică pe fundal schimbă inclusiv perspectiva asupra momentelor în care se dansează pe muzică. Corpurile îşi transcend, în această manieră, ipostaza de plastilină, fiinţele ajungând să-şi audă ritmul propriei conştiinţe.

Andrea Gavriliu este pur şi simplu delicioasă prin felul în care se resetează continuu, fără jenă de grimase infantile şi fraze stupide, concurând parcă tot timpul, prin gest, dans şi fluiditate corporală, cu absurdul inerent care i se desfăşoară înaintea privirii. Versatilitatea cu care trece de la un registru la altul, veselia spumoasă cu care te invită ba să râzi de ea, ba să o adori, te duc cu gândul la un vers extrem de sugestiv pentru această "fetiţă-bijuterie", un vers dintr-o piesă cântată de Taraful Haiducilor, pe care ea însăşi dansează atât de expresiv: "Nu te uita că sunt mică, că scot garduc din pământ." (Nu am reuşit să aflu ce înseamnă "garduc" în dialectul cu pricina, dar nu prea contează, după Zic Zac sunt gata să pariez că Andrea Gavriliu poate scoate orice din pământ).
 
Ştefan Lupu impune în acest spectacol, aşa cum ne-a obişnuit, o forţă copleşitoare, dar care, spre deosebire de alte montări în care forţa aceasta vitală a sa aproape inhibă (şi aici mă gândesc în mod deosebit la Hail Love, de exemplu), în Zic Zac ea mai degrabă inspiră şi te atrage să intri şi tu în acest labirint temperamental construit cu susul în jos. Deşi fascinat de prezenţa feminină din faţa sa, personajul lui Ştefan Lupu nu vrea să renunţe la niciun centimetru din masculinitatea sa impetuoasă, chiar dacă e evident că în preajma Ei este finalmente torturat de stimulii rezistenţei. (Pentru că "fetiţa-bijuterie" de care aminteam mai sus este, totuşi, ingenios dublată de o prea şireată "vulpe-vânător"). În orice caz, remarcabilă în interpretarea lui Ştefan Lupu rămâne construcţia acestei masculinităţi atât de atent finisate încât nu se confundă niciodată cu brutalitatea sau agresivitatea reductivă. Nu ştiu dacă asta vine din eleganţa organică a actorului-dansator sau este un efort artistic cu rezultatele scontate, dar e imposibil să nu observi câtă graţie se cristalizează secundă de secundă în jurul acestor două corpuri a căror înţelegere tainică rămâne polarizarea.

Dar ce are de zis DJ-ul de o detaşare supremă despre toate acestea? Presupun că nu se va simţi lăsat în afara elogiilor din cele două paragrafe anterioare. Asta pentru că el, the master of all masters, se salvează de fiecare dată zâmbind ironic cu împăcarea celui situat dincolo de micile iţe erotice în care se încurcă El şi Ea. Acest statut, în loc să îl lipsească de o experienţă umană fundamentală, îl ridică, din contră, asupra oricăror fragilităţi care în dreptul protagoniştilor au un rol de catalizator fertil. Lui nu îi trebuie micile stângăcii ale "racolării". El dictează, întrerupe şi dislocă după bunul plac linşajul lingvistic şi feeriile hormonale la care se dedau cei doi. Dar poate că undeva, rătăcită printre discurile lui, se găseşte şi în el o fărâmă de  vulnerabilitate - anume nevoia de a şti că, deşi izolat şi superior, pământenii aceştia nedumeriţi se hrănesc cu voluptate din scenariul său.

Aşadar, dacă ţi se pare că eşti ridicol când vrei să faci o declaraţie, poţi să plângi sau să dansezi. Dacă celălalt îţi confirmă că eşti, într-adevăr, ridicol, poţi să plângi sau să dansezi. Dacă atentezi la integritatea limbii native devastându-i sintaxa şi genurile, poţi să plângi sau să dansezi. Dacă mori de frică sau trăieşti din frică până la moarte, poţi să plângi sau să dansezi. Însă trebuie să îţi reaminteşti că în Zic Zac nu există alternativă. Dacă nu te supui ritmului, aşa cum o fac El şi Ea, dacă nu crezi în flacăra pe care DJ-ul extra-terestru o consumă special pentru tine când îţi pune Dumbala Dumba sau Dancing Queen, e posibil ca Marele Arici să te prindă între ţepii lui în loc să te blocheze între discuri, ceea ce e mult mai rău decât ridicolul pe care ţi-l imaginezi dansând pe aşa ceva. Am văzut eu în ochii lui că e în stare de asta.




 Toate articolele despre Zic Zac
 Toate articolele despre Festivalul de teatru Undercloud, 2017


0 comentarii

Click pentru a mări imaginea


Resurse

 Alte articole de Beatrice Lăpădat


Alte articole

 De văzut şi revăzut - Zic Zac, Oltiţa Cîntec
 Există momente de magie pentru care merită să mergi mai departe - Festivalul VedeTeatru, Buzău, 2016, Alexandrina Codarcea, un interviu cu Ştefan Lupu
 Ce ţie îţi place, altuia îi face! - Zic Zac la VedeTeatru, Buzău, 2016, Radu Sîrbu, un interviu cu Andrea Gavriliu
 O călătorie a două trupuri - Zic Zac, Mircea Sorin Rusu
 Viaţa ca un mixaj de clipe muzicale - Zic Zac, ninat
 Toate articolele despre Zic Zac


SCRIEŢI LA LITERNET

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected]. Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet.ro? Îl puteţi introduce aici.


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer