Filme despre trup(uri) - NexT Look: Body Image la NexT, 2014

Şase filme despre self-esteem în diverse variante, la NexT Look: Body Image, sau despre cum respectul de sine ţine de tine însuţi, de oglindă şi de ceilalţi. Să le luăm pe rând:

Balança / Balanţa (Rui Falco) - muzică ce te poate face să vrei să îl revezi doar ca să o mai asculţi o dată, culori şi design care te duc înspre ani trecuţi şi poartă un aer şi parfum uşor demodat (în sensul bun al cuvântului), plus certitudinea că e mai bine gras şi fericit decât slab şi obsedat. Scurt pe doi, spus într-un  sfert de oră, care îi este absolut suficient.

Ljepotan / Frumuşelul / Prettyboy (Sasa Ban) - aici lucrurile se mai complică, pentru că scurtul de faţă oscilează mereu între cine pe cine testează - protagonistul se testează pe sine sau pe iubită, vizavi de felul în care (el) arată, şi de care fel este pe deplin conştient. Mai mult decât nevoia de a avea certitudini şi confirmări, de aici răzbate nevoia permanentă de a-l testa pe celălalt şi de a te defini pe tine prin reacţiile celui pus sub lupă. E un film în care dialogurile se desfăşoară din priviri, iar vorbele sunt folosite cu economie. Pentru că ochii spun mai multe. Dacă pot să îmi aleg filmul preferat din întregul calup, atunci ăsta e.

O corpo de Alfonso / Trupul regelui (Joao Pedro Rodrigues) - se ocupă de figura istorică a primului rege al Portugaliei prin prisma misterului care îi înconjoară trupul îngropat cu sute de ani în urmă. Un grup de bărbaţi de diverse vârste şi multiple conformaţii, care se simt uşor jenaţi când sunt rugaţi să se dezbrace în faţa camerei de luat vederi, dar care sunt  în elementul lor atunci când pun mâna pe ditamai paloşul şi pozează în regi (le poţi efectiv citi pe faţă infuzia masivă de testosteron în prezenţa simbolului falic) recompun cu vocile, privirile şi trupurile lor o figură istorică, despre ale cărei fapte de vitejie citesc cu voce tare fragmente din vremurile trecute. Un experiment care, dincolo de reasamblarea unei figuri istorice, dă seamă despre relaxarea care apare atunci când te transpui, pe nesimţite, în Celălalt. Atunci când ai ocazia să nu mai fii tu.

Gingers / Roşcovani (Antonio Da Silva) - exact despre jenă nu poate fi vorba în acest scurt care spune şi arată tot, pornind de la inventarul atitudinilor discriminatoare faţă de roşcaţi şi ajungând la a demonstra că diferenţele sunt insesizabile cu ochiul liber la nivel de sămânţă. Cale lungă până acolo nu e, dar ea trebuie parcursă fără ochelari (de cal), fără prejudecăţi şi fără minori în sală. În rest - point taken (de remarcat cadrele foarte apropiate, în care amănuntele se transformă în adevărate peisaje).

Le petit Cyrano / Micul Cyrano (Thibault Mombellet) - merge pe ideea libertăţii din spatele măştii. Soluţiile alternative (de declarare a sentimentelor de amor faţă de actriţa principală) sunt găsite în punerea în scenă "ca la carte" a poveştii celui cu nas mare şi vorbă meşteşugită. Amuzant pe ici (şicanele din culise), melodramatic pe colo (a se vedea, de exemplu, scena uşor apăsată a declaraţiei de dragoste), filmul îşi consumă jumătatea de oră fără a aduce în principiu nimic nou. Povestea e veche, felul în care sunt rezolvate aparent nerezolvabilele, la fel.

The Ill-Mannered Milkman / Lăptarul prost-crescut (Willehad Eilers) - multe şi diferite sunt poveştile despre lăptari, bancurile cu lăptari (în diferite culturi), fotografiile (de epocă sau nu) tot cu lăptari. Aici avem lăptarul care nu transportă lapte cu motocicleta, ci se transportă pe el. Şi nu pune laptele în sticle, ci îl transpiră, la modul real. Ce rezultă e o poveste care, uzând într-o oarecare măsură de instrumentele unui horror (mai de serie B) vorbeşte despre însingurare şi nevoia de prieteni. Un film mai greu de digerat (ca laptele), dar suficient de intens ca imagine şi coloană sonoră pentru a te face să te mai gândeşti la el - din când în când.