Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici film  Sageata  Festivalul Internaţional de film NexT, 2014

NeXT rămîne locul cel mai potrivit pentru cinema-ul tînăr


Observator Cultural, aprilie 2014
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
În fiecare primăvară îmi fixez "ceasul" de cinefil în funcţie de Festivalul Next (3-7 aprilie 2014), un eveniment care nu cred că ar trebui ratat de cei interesaţi de evoluţia fenomenului "cinema" împreună cu toate implicaţiile sale estetice. Aşa cum arată şi numele, organizatorii sînt preocupaţi de descoperirea autorilor de cinema aflaţi la început de drum. În competiţia internaţională, festivalul - aflat la cea de-a opta ediţie - a propus publicului 26 de filme din 22 de ţări. Noutatea cu cel mai mare impact este lansarea unei competiţii dedicate scurtmetrajelor româneşti. 14 filme româneşti de scurtmetraj au concurat pentru unul dintre trofeele Next.

Irina Trocan şi Andrei Rus (care a preluat ştafeta de la Andrei Gorzo), cei doi selecţioneri ai festivalului, au împărţit sarcina dificilă de a alege filmele din 2014. Am mare încredere în intuiţia şi în cultura lor cinematografică. Cei care nu mă cred pe cuvînt pot citi online revista Film Menu, al cărei redactor-coordonator este chiar Andrei Rus şi în care Irina Trocan semnează eseuri consistente. Ar trebui să fim sinceri cu noi înşine şi să recunoaştem că nivelul ridicat al textelor scrise de membrii redacţiei Film Menu este destul de rar întîlnit în spaţiul online, unde goana după trafic are adesea drept consecinţă faptul că se scrie mult şi prost despre cinema. 

Competiţia naţională

O secţiune competiţională a celui mai important festival de scurtmetraj din România îi va încuraja în anii următori pe tinerii regizori români şi va ridica cu siguranţă nivelul producţiilor locale. Un aspect care cred că trebuie menţionat este că numai 4 dintre cele 14 scurtmetraje selectate au fost filmate pe peliculă de 35 de mm. Pentru restul filmelor au fost folosite camere digitale. Cred că ceea ce a determinat acest fenomen nu ţine doar de reducerea costurilor de producţie, deşi pentru un regizor aflat la început de drum posibilitatea de a menţine un echilibru între calitatea imaginii şi un cost scăzut al producţiei poate fi în multe sensuri benefică. Există însă şi alte avantaje în folosirea camerelor digitale: duble mai lungi, posibilitatea de a călători în locaţiile de filmare mult mai uşor şi de a lucra cu o echipă minimală etc. În ceea ce mă priveşte, am mare încredere în filmarea digitală şi cred în cîţiva ani aceasta va ajunge să înlocuiască pelicula fără a pierde din magia fotografică a filmului de 35 de mm. Poate mai mult decît oricînd, regizorul deţine controlul asupra mijloacelor de producţie (Ştiu, sună ca în Marx!). Sînt sigur că anul viitor vom putea găsi în competiţia naţională şi scurtmetraje filmate cu aparate DSLR - dacă DSLR-ul este îndeajuns de bun pentru a fi folosit de Godard, atunci de ce să nu fie promovat mai intens?  (i.e. Film socialisme). În definitiv, ceea ce contează este viziunea regizorului şi execuţia sa în modul cel mai potrivit pentru povestea spusă. 

Filmele din competiţia naţională au marcat, aşa cum arată şi Claudia Cojocariu în articolele ei de pe www.filmsense.eu, o mai mare încercare de distanţare a regizorilor faţă de registrul realismului cinematografic care a făcut carieră în anii precedenţi. Au fost şi filme care au rămas în interiorul convenţiei realiste. Unul dintre acestea este Duminică, debutul regizoral al actriţei Sînziana Nicola, pe care o cunoşteam din filmul lui Paul Negoescu, O lună în Thailanda. Tranziţia de la actorie la regie poate fi interesantă. Istoria cinemaului ne poate da exemple de regizori geniali care au fost mai întîi actori. Cassavetes este primul care îmi vine în minte. Cum era de aşteptat, Duminică este un film în care actorii duc povara cea mai mare.
 
Cea mai mare parte a filmului se petrece în drumul spre spital făcut cu maşina de Alex şi sora lui. Aceştia merg să viziteze o rudă apropiată. Fiind vorba de consemnarea în interiorul automobilului, discuţiile personajelor trebuie să scoată în evidenţă relaţia - constituită într-o perioadă lungă de timp - dintre cei doi fraţi. Sarcina actorilor este dificilă în acest caz tocmai pentru că ei trebuie să sugereze o întreagă istorie personală (întreaga serie de complicităţi şi de secrete, intimitatea familială) printr-un număr redus de mijloace de expresie. Provocările pe care le întîmpină actorii mă duc cu gîndul la filmul lui Matei Lucaci-Grűnberg, Şi băieţii cîteodată. Deşi poate fi încadrat în seria filmelor care vorbesc despre arta interpretării, scurtmetrajul ia forma unui spectacol facil în care actorul principal trebuie să plîngă în cadrul unei melodrame de platou cu iz de telenovelă. Pentru că acesta nu reuşeşte să plîngă, o serie întreagă de situaţii comice rezultă din tentativele colegilor de a-l ajuta pe protagonist să verse lacrimile mult dorite. Nu contest umorul situaţiei şi efectul comic incontestabil atins de realizatori, însă cred că regizorul a ales o soluţie uşoară pentru rezolvarea acestui subiect şi tratarea acestei teme. Pînă la urmă, filmul putea chiar propune o meditaţie serioasă asupra rolului actorului. Poate exagerez, dar cred că decizia de a trata comic acest subiect este o concesie făcută spectatorului.

Tot în seria filmelor care fac o concesie spectatorului şi entertainment-ului se încadrează şi 12 minute, pastişa după Quentin Tarantino a lui Nicolae Constantin Tănase. Scurtmetrajul este un revenge movie în spiritul filmelor asiatice despre artele marţiale. Însă, la fel ca la Tarantino, cadrul în care se petrece acţiunea este complet neverosimil. Incidentul are loc într-o shaormerie (în care, întîmplător, lucrează un chinez). Aproape toate mărcile stilistice din Kill Bill sînt puse la lucru de regizor: decupajul expresiv cu prim-planuri dramatice în care se subliniază privirile însetate de răzbunare ale personajelor, ţîşnirea spectaculoasă a sîngelui în toate direcţiile, violenţa neverosimilă şi un limbaj autohton pentru ca efectul comic să fie garantat: o "shaorma cu de toate". Apreciez capacitatea mimetică a regizorului şi abilitatea de a lucra în parametri estetici prestabiliţi, însă mă îndoiesc că acestea îi vor folosi în crearea unui stil personal.  

Interesantă mi s-a părut propunerea lui Sergiu Lupşe şi a filmului său, Tatăl nostru, în care două prostituate ghinioniste se întîlnesc întîmplător pe marginea drumului şi, urîndu-se reciproc, ajung să discute despre problema credinţei, totul fiind declanşat de rostirea rugăciunii Tatăl nostru şi cunoaşterea acesteia. Ideea filmului mi se pare interesantă pentru că are darul de a relativiza în mod ingenios ideile şi prejudecăţile sociale despre credinţă, bine, rău: comportamentul uman este exact opusul constanţei şi previzibilului, o prostituată putînd avea o experienţă religioasă mai autentică decît o persoană considerată de societate ca fiind generic "morală".

Premiul pentru Cel mai bun scurtmetraj românesc a fost acordat filmului lui Igor Cobileanski, Colecţia de arome, acesta reprezentînd - potrivit juriului - "o gură de realitate, o viziune singulară a unei lumi care s-ar putea să nu fie atît de bine cunoscută în afara regiunii sale, dar care ne poartă cu siguranţă acolo". Chiar dacă este vorba despre un regizor deja consacrat, trebuie să recunosc că filmul la care Oleg Mutu a realizat imaginea se detaşează de celelalte scurtmetraje prin viziunea cea mai bine conturată şi cel mai bine executată din punct de vedere tehnic. Într-un mod care evită clişeul, filmul prezintă drama unei familii sărace într-o lume în curs de dezintegrare, a cărei umanitate este din ce în ce mai erodată de problemele materiale. Tatăl şi fiul încearcă să facă rost de bani pentru medicamentele mamei numai că, în mod surprinzător, copilul este cel dispus să se sacrifice pentru binele familiei. El acceptă să se bată pentru bani cu un băiat superior din punct de vedere fizic. Totul are loc sub ochii interlopului local, care face astfel un act de "caritate". Un accent interesant este pus de regizor pe modul în care elemente ale universului infantil supravieţuiesc într-un loc lipsit de luxul unei copilării adevărate: discuţiile despre Bruce Lee şi Tyson, obsesia copiilor pentru odorizantele de maşină în formă de brad, toate fiind surprinse într-un aer desuet. Amintind oarecum de buna tradiţie a unor regizori precum De Sica, Cobileanski se remarcă prin punerea în valoare a actorilor-copii.  

Câştigătorii competiţiei internaţionale

În cadrul competiţiei internaţionale, Premiul "Cristian Nemescu" pentru Cea mai bună regie a fost acordat lui Rubin Stein pentru filmul Tin & Tina care foloseşte - într-un registru ironic - tropi din zona filmului horror clasic. Regizorul a fost răsplătit pentru "un control foarte convingător asupra mediului, folosirea îndrăzneaţă a planului secvenţă călcînd astfel pe urmele celor mai mari maeştri ai cinemaului clasic". Chiar dacă stăpîneşte foarte convingător mijloacele formale ale mediului cinematografic, nu se poate spune că aduce o viziune originală pe ecran. La fel ca şi 12 minute, avem de a face tot cu o pastişă, chiar dacă este mult mai subtil realizată.

Trofeul Next şi Premiul Publicului au fost cîştigate de filmul Leagănul meşterului de sicrie (o coproducţie Azerbaidjan / Germania) în regia lui Elmar Imanov pentru "o poveste plină de detalii locale, care transmite un mesaj universal şi un film foarte frumos filmat, plin de căldură, umanitate şi intimitate". Regizorul abordează cu o simplitate dezarmantă relaţia dintre meşterul de sicrie Yagub şi fiul său, Musa, un erou întîrziat mintal care aminteşte într-un anumit fel de Benjy din Zgomotul şi furia. Yagub locuieşte împreună cu fiul său adult într-un sat uitat de lume din Azerbaidjan. Cei doi duc o viaţă singuratică. Pe parcursul filmului aflăm că mama lui Musa a murit şi putem presupune că aceasta era cea pricepută în gestionarea nevoilor copilului. Rămas singur, tatăl este incapabil să aibă grijă de fiul său. El reacţionează violent la toate împotmolirile acestuia şi la inabilitatea sa de a duce la bun sfîrşit sarcini simple. Lucrurile se schimbă însă atunci cînd Musa este diagnosticat cu o boală incurabilă şi i se prezice o moarte iminentă. Tatăl îşi schimbă total atitudinea faţă de fiul său şi încearcă să facă ultimele zile ale acestuia cît mai fericite cu putinţă. Interpretarea lui Rasim Jafarov (Musa) este cu adevărat remarcabilă, atît prim relaţia extrem de credibilă pe care o stabileşte cu Shamil Suleymanli (interpretul tatălui), cît şi prin abilitatea minunată de a da viaţă unui personaj care nu poate funcţiona în viaţa obişnuită şi pentru care moartea şi alte aspecte grave ale vieţii nu pot fi înţelese, bărbatul rămînînd la un nivel de naivitate asemănătoare unui om care abia descoperă lumea.

Ca de obicei, multe lucruri rămîn nespuse. Next se divide şi subdivide în fiecare an, dar rămîne la fel de proaspăt ca stil şi ca atitudine. Include mult experimentalism, masterclass-uri, Q&A-uri şi discuţii între cinefili, precum şi secţiuni necompetiţionale. Toate acestea îl fac cel mai important festival de scurt şi mediumetraj din România şi locul cel mai potrivit pentru cinema-ul tînăr. 

Descarcă broşura NexT, 2014 aici..
Descarcă programul NexT, 2014 aici.



 Toate articolele despre Festivalul Internaţional de film NexT, 2014


0 comentarii

Spacer Spacer