Poveşti filmate pentru seara târziu - NexT Look: Sparkle, la NexT, 201

O selecţie de filme pentru ore târzii, pentru atunci când mintea ţi-a trecut prin toate etapele zilei şi se poate lăsa răsfăţată / invadată de chipuri stranii, figuri necunoscute (dar care poate îţi sunt familiare, însă nu ştii de unde să le iei) şi care te bântuie, alăturate unor sunete bizare sau atrăgătoare şi învelite în imagini care se combină şi se re-combină cameleonic şi, nu de puţine ori, surprinzător. Aşadar (şase din zece):
 
Goran (Roberto Santaguida) - aici imaginea traduce cuvântul, iar cuvântul face filmul. Privirea şi perspectiva sunt ale lui Goran din Novi Sad, alături de reperele în funcţie de care îşi defineşte el propria lume. Iar despre această lume se poate face şi un film ce poate purta numele oraşului, care înglobează viaţa de zi cu zi a lui Goran (mâncarea aranjată inventiv la fiecare masă, fotbalul de pe stadion, zgomotul atât de mult îndrăgit, elementul uman absolut esenţial şi multă, multă imaginaţie). Până la urmă, totul devine atât de personal, încât filmul sfârşeşte prin a purta numele celui care l-a creat. Imaginile sunt dinamice şi alcătuiesc vizual lumea zbuciumată din interiorul cuiva care se exprimă mai puţin şi mai greu prin vorbe, dar care, cu ajutor din afară, poate pune cap la cap o poveste emoţionantă. Sau, mai degrabă, el ne dă reperele, iar de restul ne ocupăm noi.
 
În faţa oglinzii (Lidia Günther) - filmuleţ de animaţie cu figurine, care în două minute găseşte vreme de glumiţe şi de element surpriză. Sau încearcă să găsească. Oarecum.

Nu poţi face totul deodată, dar poţi lăsa totul deodată (Marie-Elsa Sgualdo) - Poveste de viaţă trăită prin intermediul decupajelor, figurilor-simbol şi asociaţiilor născute firesc între imagine şi cuvânt. Una din cele mai savuroase idei este suprapunerea (extrem de firească) a imaginii mamei la tinereţe peste cea a lui Brigitte Bardot. În spatele ei, însă, se ascund experienţe de viaţă sau chiar traume care sunt redate prin înşiruiri de imagini scoase din contextul lor pentru a recrea o altă poveste.

După-amiază însorită (Thomas Renoldner) - Imagini combinate în diverse feluri şi moduri pe care profesioniştii în domeniu le pot identifica şi numi ca atare. În rest, agitaţie hipnotică şi pe alocuri amuzantă în partea întâi, şi iar combinaţii care transmit o uşoară nelinişte, mai ales atunci când privirea se întoarce din exterior (piaţa oraşului) înspre interior (camera, spaţiul personal, privat) şi te simţi, la rândul tău, privit. Şi nu îţi place. Şi poate nu iţi prea place nici cântecul din partea a doua. Tocmai pentru că, probabil, el (cântecul) nici nu vrea să îţi placă.
 
Lonely Bones (Rosto) - filmuleţul de faţă vine în continuarea celui făcut cu câţiva ani în urmă, There's no place like home, întregul context fiind însă mult mai larg: un roman grafic interactiv pus cap la cap de Rosto, muzica prestată de către Thee Wreckers, personaje recurente - Diddybob şi Buddybob - călătoriile lor şi tot ce se mai găseşte la http://www.rostoad.com/menu.html; dacă le iei pe toate la rând, ţi se deschide în faţă o lume labirintică din care se iese greu. Greu se iese însă şi din Lonely Bones luat ca atare, fără nici un context, pentru că universul apăsător creat prin diverse tipuri de animaţie, 2D sau 3D, prin combinarea elementului uman cu cel animat şi prin felul în care e desenat întregul ansamblu te absoarbe fără drept de apel. Până la final ajungi să îţi închipui că probabil aşa arată iadul (şi nu lipsesc din el televizoarele, culoarele labirintice nesfârşite şi un acut sentiment de teamă).
 
Bunny face cunoştinţă cu tata (Tatiana Skorlupkina) - Nu e niciodată prea târziu să îţi cunoşti tatăl, pare a spune filmul de faţă, mai ales când eşti absolut convins(ă) că lumile voastre nu prea coincid. Elementul comun par a fi jucăriile, prin urmare cum ar fi să îl cunoşti pe cel de lângă tine prin intermediul jucăriei preferate? Asta e una din premisele de la care se construieşte un film sensibil, plin de culoare şi de surprize vizuale la tot pasul. Mai multe ar putea fi spuse, dar ar fi păcat. E de văzut, nu de povestit.