Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici film  Sageata  Festivalul de film balcanic Divan Film Festival, 2014

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Kismet la Divan Film Festival, 2014


august 2014
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
În eseul Her Body, Himself, Carol Clover răstoarnă percepţiile populare despre reprezentarea femeilor în cinemaul horror, argumentând, prin conceptul de "final girl" (fata care supravieţuieşte şi îl înfrânge pe criminal), că acest gen de filme promovează totuşi un anumit tip de feminitate asertivă. Kismet, regizat de Nina Maria Paschalidou, e un documentar care merge pe un drum similar, argumentând influenţa pozitivă a telenovelelor turceşti în emanciparea femeilor din comunităţile aflate în aria de influenţă culturală a Turciei.
 
Kismet înseamnă destin, un element de bază în serialele turceşti, unde femeile sunt deseori protagoniste sau personaje principale într-un cuplu care trebuie să treacă peste obstacolele puse în cale de societate. Acest gen de tramă în care motorul acţiunii este dragostea, dar şi genul de raportare la subiect pe care o practică telenovela (iubirea unică, predestinată) ar părea ţinte uşoare pentru o citire feministă. Rezultatele induse în societate nu pot fi decât: monogamie, lipsa împlinirii în afara acestui construct romantic (protagonistele sunt personaje excepţionale, dar toată energia lor e canalizată spre dobândirea iubirii celuilalt) şi încrederea oarbă într-un destin a cărui destinaţie e aproape întotdeauna un bărbat. La asta se adaugă influenţa mediului în sine, se poate argumenta că serialul tv condiţionează existenţa casnică: televizorul e "acasă", poate fi pus şi în bucătărie astfel încât soţia / mama / fiica rămâne prinsă în activităţile casnice având în acelaşi timp iluzia unei ferestre deschise către lume.
 
Filmul demonstrează empiric, influenţa subversivă a acestor seriale şi modul în care privitoarele din Balcani şi Orientul Mijlociu ajung să conteste status-quo-ul. În primul rând trebuie înţeleasă influenţa culturală a Turciei în regiune. Singurul stat laic cu populaţie majoritar islamică, Turcia avea şi fondurile şi deschiderea necesară pentru a promova astfel de produse culturale, gândite în primul rând pentru piaţa internă. Gradul de deschidere e relativ comparat cu ţările din Vest, dar pentru membrii comunităţilor închise din Est, Turcia reprezintă principala poartă de intrare a ideilor progresiste. Poveştile personale - sunt prezentate cazuri din Egipt, Emiratele Arabe, Grecia, Bulgaria, Bosnia etc. - sunt intercalate cu interviuri cu actriţele şi scenaristele filmelor analizate, astfel încât există o pendulare permanentă între Istanbul şi zonele în care îşi manifestă influenţa.
 
Dincolo de subiectul ales, Kismet excelează în modul cinematografic prin care dezvăluie posibilele explicaţii. Fiecare schimbare de locaţie începe cu un cadru de ansamblu şi explicaţia este livrată prin imaginile paralele ale oraşelor, imagini dominate de moschei (comunitatea de religie face producţia tv turcească mult mai digerabilă decât cea americană, de exemplu) şi acoperişuri împânzite cu antene satelit. Un cleric musulman intervievat, e chiar revoltat de contradicţia inerentă, dând exemplul unui caz în care o femeie a cerut în instanţă ca soţul să o lase să-şi organizeze treburile casnice în jurul orelor de difuzare a serialelor preferate, seriale pe care le urmarea pe televizorul cumpărat de soţ.
 
Poveştile personale variază în intensitatea status-quo-ului în contra căruia se ridică aceste femei: de la tânăra bulgăroaică care are o aventură cu şeful ei însurat, la cuplul turco-grecesc, la femeile care găsesc în seriale puterea să-şi părăsească soţii abuzivi şi la cele care sparg tabu-ul din jurul abuzurile sexuale în comunităţile lor şi duc lupta mai departe de propria persoană, încercând să determine schimbări din interior. Aici ar putea fi identificată şi singura scădere a filmului, faptul că trece de la mize mari la mize care, în context, par triviale. Indiferent însă de natura emancipării, conexiunea se face mereu în acelaşi loc: în telenovele, bărbaţii sunt romantici şi se poartă frumos cu femeile. Construind o lume fictivă cu iubiri perfecte, telenovelele turceşti iluminează în Orientul Mijlociu, realităţi aflate în cealaltă extremă: căsătorii aranjate de părinţi cu soţi mult mai în vârstă, abuzuri sexuale, fizice şi psihologice, cvasi imposibilitatea divorţului, violuri rezolvate prin căsătorii şi închisori casnice. Acelaşi cleric intuieşte mecanismul: soţiile se substituie personajelor feminine din film şi devin soţiile acelor bărbaţi romantici.
 
Nu e cea mai îmbucurătoare perspectivă, şi filmul nici nu încearcă să pună în discuţie multitudinea de cazuri în care femeile rămân prinse în această visare fără să conteste propria situaţie, sau cele care încearcă să iasă dintr-o familie nefericită şi nu reuşesc. Pentru o parte din cazurile puse în discuţie însă, bărbatul romantic e o fisură permanentă în instituţia căsătoriei. Pentru cealaltă parte, efortul protagoniştilor de a depăşi barierele impuse de comunitate în cale iubirii (pe motive etnice, religioase sau de moravuri publice) devine o cale de urmat.




 Toate articolele despre Festivalul de film balcanic Divan Film Festival, 2014


0 comentarii

Spacer Spacer