Filmul e o interpretare alegorică a ocupaţiei italo-germane a oraşului Dubrovnik, în timpul Celui De-al Doilea Război Mondial. Cele 26 de tablouri sunt legate narativ de evoluţia prieteniei dintre un italian, un croat şi un evreu. Relaţiile dintre ei, traumele şi oportunităţile personale, devin reprezentative pentru etnia şi clasa socială din care fac parte. Evreul Miho e persecutat, italianul Toni profită de regim, iar croatul Niko intră în mişcarea partizanilor comunişti.
Filmul este evident un produs al propagandei comuniste, băieţii buni (sindicalişti, comunişti, partizani, croaţi care susţin statul Iugoslav) sunt fără pată, băieţii răi (fascişti, croaţi de etnie italiană, ustaşi, catolici) sunt peticiţi cu toate defectele posibile. Evreii şi sârbii sunt prezenţi doar pentru a ilustra brutalitatea dementă a ustaşilor, a căror ferocitate în materie de tortură nu e egalată în intensitate decât de libidinoşenia italienilor. Adevăraţii croaţi însă - modelul de urmat pentru etnicii croaţi din Iugoslavia anilor 70, anii Primăverii Croate - afişează mereu o morgă nobilă şi o postură demnă, sunt toleranţi şi democraţi, iar atunci când discută, par că recită din manualul de marxism. În contrast cu excesul violent a ustaşilor, partizanii nu comit decât o singură crimă. Niko îl omoară pe Toni, dar numai după ce acesta îi seduce sora, îi omoară tatăl şi îi confiscă casa, obligându-l să-l servească cu vin în propria casă. După ce îl împuşcă, Niko începe să cânte la pian un imn revoluţionar. În contrast cu excesul erotic al italienilor, pentru partizani, dragostea trece prin lupta de clasă: o tânără din mişcare îi face următoarea declaraţie de dragoste lui Niko - tânăr din familie burgheză, care cânta la pian şi excelează la scrimă: "Faţa ta a devenit mai aspră, mâinile tale arată acum ca mâinile de muncitor".
Singurul lucru discutabil este cum se împart procentele între oportunism şi poziţie politică asumată în mod real. Din documentarul lui Pavo Marinković despre realizarea acestui film, Ocupaţia, a 27-a imagine (proiectat de asemenea la Divan, 2014), pare să se desprindă mai degrabă prima variantă. Compromisurile pe care regizorul le face la nivelul poveştii şi monocromatica morală care însoţeşte personajele, sunt balansate de câteva merite autentice, cu atât mai importante dacă luăm în calcul perioada şi locul în care apar.
Filmul trebuie reţinut pentru o anumită inventivitate estetică în amestecul de politică şi sex, amintind de Pasolini şi Visconti, şi explozia de violenţă fizică greu de digerat chiar şi pentru publicul de acum. Materialismul sângeros al acestor secvenţe comunică cu absurdul şi grotescul deschiderii cu mare fast a unui bordel (cea mai importantă realizare a ocupaţiei italiene) şi cu secvenţele de propagandă groasă, dând impresia unui colaj, o realitate subţire, contrafăcută şi prost lipită, pe care o putem citi la fel de bine în cheie subversivă. Aşa s-ar putea explica şi scena bizară în care Niko (personaj pozitiv) îşi dezbracă sora în timp ce ea plânge în pat după Toni (personaj negativ), pe care tatăl lor tocmai îl dăduse afară din casă pentru că avea simpatii fasciste. În această citire, gradul de propagandă pe care Zafranović a trebuit să-l accepte pentru a primi mână liberă se întoarce împotriva cenzurii şi a regimului. Alternativa e însă la fel de greu de demontat: poate că de fapt regimul a acceptat să finanţeze un film obscen pentru standardele vremii, pentru a-şi livra mai bine mesajul.
Dincolo de discuţia despre propagandă - inevitabil, orice operă de artă e atinsă ideologic - Ocupaţia în 26 de imagini vine cu destule rezolvări cinematice ca să merite un loc în istoria filmului. De la fluiditatea secvenţei balului, filmată într-un singur cadru la raid-ul aerian realizat numai pe coloană sonoră. Chiar şi în materie de propagandă, trebuie apreciate comicul şi subtilitatea proptelei narative. Pentru prima categorie, cel mai bun exemplu e ridiculizarea ocupanţilor italieni în secvenţa marşului triumfal pe străzile Dubrovnik-ului. Dintr-o maşină militar un ofiţer aruncă emfatic pumni de pământ italian pe pavajul de piatră, urlând "pământ sacru". În urma lui, militarii defilează cu pas amplu şi alunecă rând pe rând, iar comandantul italian refuză să schimbe marşul pentru că aşa ordonase Ducele. Pentru a doua categorie, trebuie menţionată transformarea personajului principal (Niko) din burghez în partizan comunist, prin trecerea simbolică de la sabia de scrimă (armă a claselor conducătoare) la pistol.
Intenţia de a realiza fragmente care pot fi citite coerent sau doar apreciate ca atare, dincolo de naraţiunea mai amplă, este evidentă în titlul alternativ al filmului, Ocupaţia în 26 de tablouri. Cel mai bine realizat dintre tablouri este chiar cel în care vedem ocupaţia propriu-zisă, intrarea militarilor germani în oraş. Oraşul e în întregime pustiu, singurul zgomot vine dinspre motoreta cu ataş care străbate străzile gri-alb din piatră netezită de secole. Singurii localnici prezenţi sunt porumbeii care zboară în ultimul moment din calea celor doi invadatori nemţi, cel care cară steagul nazist şi cel care conduce şi face poze. Steagul iugoslav e înlocuit de cel nazist, soldaţii ridică mâinile şi salută în eter, iar camera glisează dinspre zvastica neagră care flutură în vânt, spre bărbatul din piaţă înconjurat de porumbei: cu câţiva porumbei pe cap şi pe umeri, nebunul oraşului ridică încet mâna în salutul hitlerist.