Cristina Constantin: Care este povestea dumneavoastră? De ce aţi ales să vă exprimaţi în scris?
Carmen Dominte: Eu sunt profesoară, lector la Facultatea de Litere şi Limbi străine de la Universitatea Hyperion. Am început să scriu când aveam 9 ani şi am ales atunci, ca modalitate de exprimare, proza scurtă. Ţin minte că povestea era despre o frunză, mai exact parcursul ei din momentul în care pică din copac, până când ajunge pe sol şi moare, în anotimpul de toamnă. Am trecut şi prin poezie, dramaturgie, însă nu am dezvoltat încă romane pentru că îmi plac pastilele în dozaje mici şi concentrate. Sunt unele idei care pot fi exprimate în teatru, altele în poezie şi cele de largă respiraţie în proză. Am reuşit să câştig un concurs de proză scurtă, premiul constând în publicarea volumului meu Soarele răsare din televizor, la editura Humanitas, în anul 2009.
C.C.: Cum se scrie un text dramatic? Este nevoie de cursuri, ateliere sau pur şi simplu de talent?
C.D.: Eu am ales să particip la câteva ateliere pentru că nu mă simţeam atât de pregătită. Într-adevăr prinzi o oarecare disciplină, rigoare şi dezvolţi o parte tehnică, dar restul ţine de talent. Şi atunci poţi să nu faci niciun curs şi să fii foarte bun sau să faci multe cursuri de creative writing, în zadar. Primul meu atelier a fost în cadrul Festivalului Naţional de Teatru din Bucureşti, 2006, cu Royal Court din Londra. Am lucrat pe perioada festivalului mai mult la partea teoretică, la partea de început a actului creativ: cum e cu ideea, cu bucata de imaginaţie, şi mai ales cu structura. Concluzia a fost aceea că textul dramatic are o structură clasică pe care poţi să o respecţi, dar în aceeaşi măsură eşti liber să nu ţii cont de ea. Atelierul a continuat şi în 2007, tot în cadrul festivalului, iar până atunci am primit tema de a scrie o piesă de teatru. Această a doua ediţie s-a finalizat cu fragmente de spectacol-lectură. M-a ajutat enorm pentru că a fost prima dată când am auzit vocile personajelor mele, rostite de actori. Ca temă am scris Bye bye America, câştigătoarea marelui premiu al Festivalului Dramaturgiei Româneşti din Timişoara, în 2008. Am continuat studiile făcând un master de scenaristică şi dramaturgie de film, dar mă simt mai confortabil în teatru.
C.C.: Ce v-a inspirat să scrieţi piesa Paganini nu mai locuieşte aici?
C.D.: Mai de mult s-a întâmplat ca una din mătuşile mele din Bucureşti să fie nevoită să îşi viziteze fosta casă, confiscată de comunişti. A încercat îndelung să o recupereze, fiind şi ultima supravieţuitoare a familiei, însă nu a putut, şi a vrut să o mai vadă încă o dată. Întâmplarea a făcut să fiu şi eu cu ea. Privirea aceea a ei în faţa casei, ştiind că nu mai are nicio şansă să o recupereze vreodată, în care citeam resemnare, deznădejde. O privire care m-a influenţat puternic şi cu care am rămas mult timp. Acesta a fost momentul declanşator. În text, mătuşa devine personajul Paganini, care îşi pierde casa, soţia, obiectele dragi şi simbolul care le restrânge pe toate este vioara. Interpretările pot fi multiple, şi aş fi încântată să se găsească mai multe valenţe ale fiecărui simbol.
C.C.: Ce alte piese aţi mai scris şi care dintre ele sunt montate?
C.D.: Am trecut şi prin etapa de teatru pentru copii (6-12 ani) deoarece mă simt responsabilă. Pentru ei există textele clasice, montate în diferite moduri, ceea ce este foarte bine, dar alte alternative nu prea sunt. Existând această tendinţă de a promova dramaturgia contemporană românească pentru copii, la Teatrul Ion Creangă din Bucureşti, singurul concurs de acest gen, am zis să încerc şi eu. Însă, am constatat pe măsură ce scriam, că e mult mai greu. Trebuie să ai grijă ce conflict dezvolţi, cum îl închei, astfel încât să nu plece copilul cu întrebări nelămurite; să aibă o structură limpede şi să nu îi creezi fobii, temeri. În 2008, am scris Omul de nisip care a luat locul II, Tărâmul vrăjit care a luat locul III, în anul 2009 (montat după aceea la Radio România şi la Teatrul Excelsior), Noapte bună, domnule Marţi (montat la Radio România) în anul următor, Labirintul păpuşilor în 2011, şi Lumea lui Paparin care a avut premiera în martie 2014, la Teatrul Ion Creangă.
Pentru oameni mari am scris Bye bye America, tradus în limba maghiară şi care s-a jucat la studio Yorick din Târgu Mureş, având şi o variantă radio Târgu Mureş în limba română; iar la Teatrul Naţional din Giurgiu, Lumea abţibild, montată în 2013.
C.C.: Cu ce text aţi rezonat în mod special din cadrul Festivalului? Dar spectacol?
C.D.: Mi-au plăcut mai multe. De exemplu Pisica verde al Elisei Wilk, dontcrybaby după Scufiţa Roşie de Fraţii Grimm, pentru că îmbină monologul cu dialog, schimbare de perspectivă, te ţine în priză. Un text dacă e foarte bun se susţine el însuşi. Nu e nevoie de mult decor, de tot felul de lumini, coloană sonoră etc. Iar ca spectacole, ar fi: Carpathian Garden, Efectul Genovese, A fost odată la Timişoara.