Într-o dimineaţă de duminică din iunie 2014, cam douăzeci de oameni mergeau spre casa din Strada Povernei, nr. 35, pentru a schimba cuvinte cu actorul Manole. Unul dintre ei eram eu. Am încurcat tramvaiul 1 cu 11 şi mi s-a stricat reportofonul în dimineaţa aceea, dar nu conta. Eram curioasă să îl cunosc pe omul de care tot auzisem, pe care îl văzusem pe scenă interpretând oameni în fel şi chip, cu care mă întâlneam adesea în faţa TNB-ului când eu mă grăbeam spre facultate şi el, probabil, spre repetiţii.
Ştiam deja câte ceva despre el. Era actorul care munceşte mult, care face şi trei, patru spectacole pe zi, care, impulsiv, dă spectatori afară din sală când aceştia nu arată respect sau se opreşte pentru a le răspunde celor care vorbesc în timpul unei piese. Educarea publicului, spune el. A fost penultimul pe lista de admitere la teatru, iar acum este una dintre cele mai cunoscute personalităţi din breaslă. Are un câine, nu are fraţi şi se află într-o constantă încercare de a se lăsa de fumat. A spus, printre altele, Cum însă pe mine nu mă joc niciodată, ştiu mai puţine lucruri despre mine decât despre personajele mele. În toate interviurile, vorbeşte mult despre lumea teatrului; despre el, prea puţin.
Pe scurt, cam acestea erau informaţiile mele despre Marius Manole. Până în acea duminică. Primul subiect atins a fost diferenţa dintre a juca pe o scenă mare şi a juca într-un teatru independent. Într-un spaţiu mare e mai uşor să minţi, răspunde el. Deci, sinceritatea interpretării e direct proporţională sau cel puţin influenţată de mărimea încăperii, a scenei, căci într-un spaţiu mic ne obligăm să fim adevăraţi. După ce a exprimat o generalitate a teatrului, spune ceva şi despre el. A avut cu o zi înainte trei spectacole, a fost obositor, noroc că am avut Fă-mi loc şi m-am distrat.
Ce nu vezi când te uiţi la teatru
Dar cum se distrează actorii în timp ce interpretează o piesă scrisă de un dramaturg, urmând indicaţiile unui regizor? Marius spune că au o libertate destul de mare, poţi exagera anumite gesturi, căci publicul nu ştie tot ce ştii tu, nu cunoaşte întreaga piesă şi didascaliile pe de rost. Actorul mai face şi glumiţe care vin din afara piesei, pe care, e adevărat, de cele mai multe ori doar el le înţelege, dar îl distrează teribil. Spre exemplu, în timpul unui spectacol, era atât de obosit încât, pentru a-şi mai reveni, a adăugat o replică ad-hoc: Mi-a ieşit din cap ideea ca un cui. Nimeni nu a înţeles poanta, dar nici nu era nevoie, a înţeles-o el.
L-am întrebat dacă ei ne văd de pe scenă căci, în ciuda reflectoarelor, am avut de multe ori senzaţia că un actor se uita fix la mine. Vă văd, vă fac şi cu ochiul. Mai mult chiar: În timp ce eu spun monologul şi voi vă gândiţi, mamă, ce trăire mare am, eu număr publicul, povesteşte Marius.
Era o perioadă în teatru când exista timp
Actorii, ne mărturiseşte, deseori nu apucă să se întâlnească înainte de seara în care se joacă piesa. Se întâlnesc direct în culise. Alteori, tot din lipsă de timp, nu apucă să citească tot textul şi îşi învaţă doar partea lor. Aici Marius devine un pic nostalgic: Era o perioadă în teatru când exista timp... Înainte fiecare personaj trebuia construit. Plecai de la secvenţa în care îl surprindea piesa şi ajungeai să ţi-l imaginezi pe de-a-ntregul: cum mănâncă, cum se piaptănă, cum merge pe stradă sau cum completează un formular la poştă. Acum nu mai e timp de asta, spune Marius, te descurci cu ce ai în text. Sigur, aici e vorba şi despre experienţa pe care o acumulează în timp un actor bun.
Chiar, ce face un actor să fie bun azi? Nu atât de mult talentul, cât charisma. Charisma - îi place acest cuvânt, i se pare că se potriveşte bine şi îl foloseşte des. Apoi, şi-a dat el seama tot cu timpul, nu e vorba atât de mult despre rolul tău individual, ci despre cât de bine ştii să lucrezi în echipă. Poate şi pentru că, acum, o piesă se verifică precum barca la apa, nu mai e timp de prea multe repetiţii înainte de seara lansării. De aici şi emoţiile pe care le simţea Marius la început.
Bă, tu vrei să joci prost sau să ai cancer?
Emoţiile i-au dat mult timp bătaie de cap lui Marius - făceam febră, vărsam, tremuram, era chiar nasol. Dar, ca mai toate trăirile omeneşti, au condus la un punct culminant. Când într-o seară, înainte de o reprezentaţie, Marius află că are în sală trei critici foarte importanţi, simte că i-o ia inima la galop, ameţeşte. Se gândeşte serios să renunţe, cortina aia n-are cum să se ridice, pur şi simplu nu are cum. Atunci experimentează ceea psihologii numesc un breaking point. În disperarea lui de moment, s-a întrebat: Bă, tu vrei să joci prost sau să ai cancer? Asta e, actori proşti au fost şi or să mai fie. Şi a jucat. Şi a fost bine.
Dar ce îl mai sperie acum pe Marius Manole? Mai nimic, căci şi-a dat seama că totul e rezolvabil, mai puţin moartea. Moartea. S-a gândit adeseori la ea când era tânăr. Cică ar fi fost un băiat foarte trist, avea ceea ce numeşte acum, cu zâmbetul pe buze, o plăcere a depresiei. Se plimba prin ploaie şi se gândea la marele sfârşit. Mai târziu, când începuse să joace câte trei piese pe zi şi era vizibil obosit, i s-a spus să îşi ia o pauză că, în ritmul ăsta, ori va muri, ori va înnebuni. Mi-am luat o lună liberă şi chiar am simţit că înnebunesc. Aşa că s-a întors acolo unde îi era locul, în teatru. Ritmul de muncă a rămas acelaşi, dar acum tratează problema oarecum ironic: Eh, o să mor, asta e. Toată lumea moare. Pe de altă parte, Marius este pentru sine singurul critic care contează cu adevărat: Am ajuns la libertate şi ăsta e un sentiment foarte plăcut.
Lănţişorul lui Terente
Cât timp vorbeşte, îmi aduc aminte de curiozitatea care m-a adus, de fapt, în faţa lui - cum se interpretează un actor pe sine? Cum este Marius autentic? Şi cred că încep să-mi fac o idee. Îmbrăcat în blugi şi într-o cămaşă albastră, coatele sprijinite pe genunchi, cu palmele îşi cuprinde faţa, are un zâmbet timid, ochii mari şi atenţi, iar sprâncenele ridicate fac să i se formeze nişte riduri de curiozitate pe frunte. E simplu şi simpatic.
Povesteşte apoi de ai lui, cum nu şi-au declarat niciodată emoţiile - la noi în casă, dacă ne uitam la un film şi apărea vreo secvenţă cu "te iubesc, mami", "te iubesc, tati", se schimba imediat canalul. Iar noaptea, înainte să adoarmă, stătea în pat şi îşi imagina cum se va face el mare şi va ajunge actor, şi va fi faimos, şi va avea bani. Aşa că a muncit mult şi a intrat la Teatru. Ca să facă rost de bani pentru a da admiterea, a fost ajutat de prietenul lui, Valentin Terente, care şi-a amanetat un lănţişor. Pe ai lui i-a surprins cu planul de a deveni actor. Şi cum, o să fii ca Stela şi Arşinel?, i-au spus.
Uneori mă comport de parcă aş cerşi ceva
Cineva îl întreabă ce i-ar spune Marius Manole de 65 de azi celui de 35 de astăzi. Marius intră în joc: i-ar reproşa că nu s-a îngrijit mai bine, poate că nu a trăit mai mult şi i-ar cere să îşi recunoască sieşi calităţile pentru că uneori mă comport de parcă aş cerşi ceva în teatru. Are un soi de relaţie amoroasă cu meseria lui: dacă eu n-am chef azi de teatru, n-ar trebui să mă mire dacă teatrul nu va avea mâine chef de mine. Marius din viitor l-ar sfătui pe cel din prezent să înveţe să spună şi nu din când în când şi, de bine, dacă ar fi să zic ceva de bine, ar aprecia puterea sa de muncă.
La final, Marius recunoaşte cât de importantă este pentru el iubirea publicului. Pare sincer, ca un om care vorbeşte mai mult pentru sine. Apoi se ridică să plece. Trebuie să ajungă la un spectacol.
(foto: Ina Ionescu)