În semn de protest, la 6 ani după momentul din deschiderea Festivalului Enescu, un grup mai numeros de dansatori, coregrafi, actori, membrii ai comunităţii dansului au dansat în faţa clădirii Ministerului Culturii de pe şoseaua Kiselleff, coordonaţi de Florin Fieroiu, unul dintre cei mai apreciaţi coregrafi de la noi. Din fotografii şi din filmarea disponibilă on-line (http://veiozaarte.ro/video/protest-cndb.html) se vede că tinerii nu şi-au pierdut încă speranţa. Imaginea tinerilor dansatori aşezaţi într-un grup de forma unei păsări în faţa unei clădiri aride pe care o ştia prea bine oricine are de-a face cu domeniul culturii în România, este una simbolică. Ea evocă înfruntarea permanentă şi sisifică dintre două sisteme de gândire opuse ce se ciocnesc, de fapt, la toate nivelurile, în societatea românească a acestor ani, o înfruntare profund politizată, a cărei componentă ideologică poate fi explicată numai prin aşezarea în contextul mai larg al prezentului recent ce marchează puternic această societate. Imaginea proaspătă, dinamică, în mişcare a corpurilor tinere dansând pentru a susţine o idee - aceeaşi pentru care demonstrau întinzându-şi corpurile pe ciment cu 6 ani în urmă - trebuie pusă în balanţă cu imaginea corpurilor de obicei supraponderale ale politicienilor ce-şi petrec cea mai mare parte din "ziua de lucru" în studiouri de televiziune, corpuri secţionate până la brâu de camera de filmare, corpuri mediate, aneantizate în norul de cuvinte goale pe care le emit. Aceste din urmă "corpuri" sunt dispuse să finanţeze generos doar manifestările ce le oferă o şi mai mare expunere publică, construind pe bani publici vitrine culturale imense în care sunt expuşi mai ales creatorii străini, cu costuri imense, în timp ce artiştii români, lipsiţi de minimul necesar funcţionării - un sediu şi un buget decent - sunt nevoiţi să articuleze un discurs protestatar folosind singurul "material" de care dispun, corpul.
Acţiunea dansatorilor şi coregrafilor români din 2011 a venit în continuarea Ocupării CNDB - tinerii artişti au rămas zi şi noapte în sediul dezafectat al Centrului -, care a culminat pe 9 şi 10 aprilie 2011 cu 24 de ore de performance, un eveniment inedit, unic, cu caracter de improvizaţie, dar extrem de serios ca demers. Cu siguranţă că forma pe care o iau aceste proteste rămâne ceva de neînţeles pentru cei cărora ele li se adresează, dar asta nu-i scuză pe aceştia pentru evitarea confruntării cu conţinutul acestor reacţii organizate. Un ministru modern, contemporan, ar fi "coborât" în mijlocul acestor tineri încercând să înţeleagă direct de la ei ce se întâmplă. Din păcate, aparatul de stat moştenit şi insuficient reformat este un mecanism atât de ruginit, încât ţine prizonieră orice fiinţă amprentată politic, aşa încât numai o persoană cu adevărat curajoasă ar fi putut evada din această încercuire. Şi nici atunci nu e sigur că ar fi existat vreo urmare. Demonstraţiile cu tentă artistică din 2005 şi din 2011, ar trebui totuşi arhivate şi păstrate ca momente-reper de activare spontană a conştiinţei artistului de la noi, momente din păcate prea rare.
Astăzi, în 2014, trei ani mai târziu, Centrul Naţional al Dansului se află în continuare în aceeaşi situaţie incertă, fără un sediu propriu, fără un director care să-i stabilească strategiile şi direcţiile de dezvoltare, cu un buget mult diminuat. Arta contemporană e din nou ultima pe lista priorităţilor culturale de la noi, în ciuda eforturilor susţinute ale comunităţii artistice de a sublinia importanţa ei.
***
Această înfruntare surdă şi - cel puţin aparent - fără ieşire, evocă întrebarea simplă, dar cu o puternică dimensiune filozofică, la care încearcă să răspundă profesorul american André Lepecki în volumul său Exhausting Dance - Performance and the Politics of Movement (Routledge, 2006) . Această întebare este: What can a body do? / Ce poate face un corp?În cazul de faţă, corpurile dansatorilor şi actorilor români capătă încărcătură ideologică şi devin semne din care se naşte cel mai articulat discurs protestatar al lumii artistice de la noi. Un discurs ce demască deopotrivă comportamentul abuziv al celor ce "dirijează" cultura fără să o înţeleagă în profunzime, fără să-i consulte pe practicienii ei, fără să-şi ia în serios misiunea şi fără să-şi analizeze principiile de funcţionare, precum şi iresponsabilitatea şi incompentenţa ca "metode de lucru" ale aparatului de stat, fie că e vorba despre funcţionari ai Ministerului Culturii sau despre directori ai altor instituţii publice implicate.
Aceste corpuri dansând în faţa clădirii-simbol a autorităţii de stat, sub privirile celor baricadaţi înăuntru, depăşesc zona artistică şi atrag atenţia asupra unei caracteristici omniprezente în exerciţiul puterii, aşa cum s-a desfăşurat el în aceşti 20 de ani de după Revoluţie: lipsa de responsabilitate. Autorităţile din România sunt enclavizate înăuntrul unei societăţi de care au făcut şi fac abstracţie. Nu răspund la interpelări, nu acceptă critici şi nu se simt obligate să ţină cont de ele, nu înţeleg valoarea unor noţiuni precum transparenţa decizională sau consultare publică. De fiecare dată când ar trebui să se scuze public pentru incompetenţă, aleg sistematic să tacă.
Corpurile dansatorilor, împrumutate unei cauze mai presus de ele, se implică într-un proces de educare forţată a autorităţilor de către beneficiarii actelor lor de decizie, un proces de care întreaga societatea românească are absolută nevoie! Dacă într-o zi va trebui să dansăm cu toţii pentru asta, atunci să încercăm să o facem cât mai bine.