Nu, universul nu se va umple, de la un an la altul, de producţii româneşti "cumpărate" de festivaluri şi case internaţionale de dans. Minishowcase-ul pe care l-am făcut, aproape incognito, în 2013 a generat o prezentare de dans românesc la Praga, în aprilie 2014, şi o invitaţie pentru un spectacol la un festival important din Franţa, în mai 2015. Atît şi nimic mai mult. Nici un om sănătos la cap nu-şi poate propune, sper, să organizeze, în România anului 2014, pieţe de desfacere angro pentru produsul numit dans contemporan - în absenţa unei identităţi bine construite şi recunoscute internaţional, "oferta" ar trebui să se muleze unei "cereri" setate pe orizontul de aşteptare deja existent, să facem, aşadar, dans ca la alţii (nici exotismul estic postcomunist al unei ţări UE n-aş zice că "se mai caută" sezonul ăsta). De fapt, festivalurile, bienalele şi tîrgurile de artă de tot felul au devenit, la nivel internaţional, într-o asemenea măsură un fel de pieţe cu strigare, încît e de-a dreptul reconfortant să refuzi presiunea succesului de preţ, să cauţi alte modele, să construieşti alte tipuri de relaţii, pornind de la altfel de aşteptări.
Dansul contemporan din România s-a dezvoltat, în ultimul deceniu, în condiţii atipice chiar şi pentru Estul Europei: sîntem singurii unde există, după modelul francez, un Centru Naţional al Dansului avînd inclusiv rolul de a produce şi prezenta (Institutul de Muzică şi Dans din Polonia, înfiinţat după CNDB, are exclusiv funcţii de promovare, cercetare şi arhivare); legal, nu există posibilitatea înfiinţării de companii (de dans, ca şi de teatru), prin urmare, colaborările dintre artişti tind să fie conjuncturale şi mobile, iar organizaţiile producătoare exclusiv sau preponderent de dans să fie foarte puţine; gestionarea unor resurse precare şi lipsa cadrului de formare profesională duc la existenţa a foarte puţini producători, manageri etc. (şi cred că nicăieri în Europa nu se mai întîmplă ca artiştii să-şi fie şi propriii manageri de turneu în cam 90% din cazuri). Din motive complexe - din care fac parte şi incompatibilităţi personale, şi iluzorii lupte de putere -, nu există o continuitate recunoscută între dansul (modern / avangardist / experimental) al anilor '60 - '80 şi cel de după 1990 (care se autoidentifică şi este văzut drept dansul contemporan românesc). Ceea ce face ca această artă să-şi revendice rădăcinile în experienţe personale şi profesionale influenţate de coregrafia franceză şi cea austro-germană, altoite pe un mediu de producţie cu totul diferite de ale "modelelor". Scena românească dă naştere cu preponderenţă nu dansatorilor (de unde detaliul că, de aici, oamenii circulă intens în medii internaţionale, dar nu obişnuiesc să emigreze - chestiune pe cale să se schimbe, totuşi, dacă la faţa locului nu se schimbă condiţiile de creaţie), ci coregrafilor şi "performerilor" - un termen neutru menit să acopere realitatea că mulţi dintre artiştii de dans nu au studii formale în domeniu. Tabloul actual al dansului contemporan din România poartă marca tocmai a interferenţelor lui cu artele vizuale, teatrul de repertoriu, muzica...
E unul dintre motivele pentru care facem acest showcase: fiindcă sîntem speciali, fiindcă toate disfuncţionalităţile pe termen lung ale condiţiilor noastre de producţie au dat o anume formă, recognoscibilă, chiar dacă nu atît de recunoscută, scenei româneşti de dans contemporan. Fiindcă există, de pildă, două performere / dansatoare / artiste de dans excepţionale, Carmen Coţofană şi Mihaela Dancs, cu istorii profesionale atît de diferite, cum numai aici ar putea fi, ale căror drumuri se intersectează pentru a da măsura unei nemăsurate creativităţi: Carmen dansează în solo-ul After All şi, alături de Mihaela, în instalaţia audio-coregrafică Cvartet pentru o lavalieră, iar Mihaela, în plus, "se mişcă" şi vorbeşte alături de Cosmin Manolescu în Piesă cu responsabilitate limitată şi-şi are propriul solo - Out of Order. O altă producţie din programul showcase-ului - Este ceea ce este - îi aparţine unui artist vizual, Vlad Basalici, iar cele două autoare ale Duetului sînt, una (Adriana Gheorghe), critic de dans, cealaltă (Andreea David), arhitectă. Unul dintre evenimente va fi un lecture performativ al Alexandrei Pirici, artist de performance cu formaţie coregrafică şi care, în 2013, a reprezentat România, împreună cu la fel de performativul Manuel Pelmuş, la Bienala de Artă de la Veneţia. Două dintre spectacole - Dance a Playful Body şi Pretend We Make You Happy -, adevărate omagii aduse corpului uman în mişcare, au drept protagonişti actori de teatru, în timp ce un altul, derdiedans, e produs de un teatru de repertoriu (Teatrul German de Stat din Timişoara), cu actorii din trupa lui şi un coregraf - Florin Fieroiu - recunoscut, printre altele, pentru aplicaţia lui de a face să se întîlnească dansul şi teatrul. Parallel, o coproducţie GroundFloor şi ColectivA Cluj, e scena întîlnirii dintre teatru, dans şi performance, dintre cultura românească şi cea maghiară a spectacolului. Tema lui, orientarea sexuală, rimează cu cea din Institute of Change, un proiect al lui Paul Dunca & co., care, însă, o abordează din cu totul alt unghi şi cu alte mijloace artistice etc. Ceea ce e minunat - atunci cînd nu e o povară - în dansul contemporan din România e că nimic nu e simplu, nimic nu e pur, nimic nu e uşor încadrabil în schemele universal cunoscute.
Fapte: pentru un showcase (aşa cum există el "normativ"), prezentarea noastră e lungă - sînt şapte zile pentru 16 evenimente (de regulă, e vorba despre trei-patru zile şi opt-zece spectacole) - şi puţini dintre invitaţi vor rămîne întreaga perioadă. Se întîmplă să dureze o săptămînă tocmai pentru că showcase-ul nostru nu e menit doar străinilor, el e parte a investiţiei pe termen lung într-o construcţie de public, dar şi în întărirea unei comunităţi - foarte diverse tocmai datorită filierelor de formaţie şi a experienţelor artistice distincte. Dar şi pentru că Centrul Naţional al Dansului are o singură sală - iar singura zi în care vom prezenta trei producţii va fi un tur de forţă foarte riscant.
Fapte: Nu a fost o selecţie uşoară, în formula combinată a invitaţiilor directe şi a apelului la înscriere, iar opţiunile finale nu vor să reprezinte o listă de best of-uri ale sezonului, deceniului ori secolului. E o alegere subiectivă, în care prin subiectivitate se înţelege o expertiză asumată şi urmarea unui fir roşu, a ceea ce am vrut să facem în acest an: un exerciţiu complex pe tărîmul identităţii, al desenării unui "cine sîntem" înainte de orice wishful thinking.
La un moment dat, dacă merge pe linia acestei strategii, Centrul Naţional al Dansului Bucureşti - şi dansul contemporan românesc în general - poate / pot deveni o placă turnantă, un lider regional pentru creaţia coregrafică în Estul Europei - de aceea, unul dintre accente în organizarea acestui showcase cade pe familiarizarea invitaţilor străini cu specificul mediului de producţie şi creaţie local. De aici, din dorinţa de a marca genealogii şi continuităţi, explorări ale domeniului mişcării şi contaminări interdisciplinare ancorate în realităţile socio-artistice locale şi asumarea riscului de a prezenta ceea ce la vremea selecţiei erau proiecte în lucru (work in progress), de a alătura spectacole ale unor tineri foarte la început alături de creaţii ale unor artişti deja cunoscuţi, de a combina producţii coregrafice "clasice" şi genul versatil al performance-ului. Cum poate fi cuantificat, în acest context, "succesul" întreprinderii noastre? Ceea ce are cu adevărat nevoie, acum şi-nainte de toate, dansul contemporan românesc, artă de nişă cum e el, nu sînt invitaţiile în străinătate - deşi ele vin şi vor veni - şi nici acoperire de presă, ci reinventarea publicului său şi cea a apartenenţei la o comunitate. Miza ("succesul"), pe termen lung, e leadership-ul regional, o prezenţă internaţională care să anuleze efectul precarităţii locale, castratoare creativ - pentru asta, e nevoie de un desant, e nevoie de un "împreună". Şi cam asta ar fi definiţia "pozitivă" a unui showcase. A acestui showcase.