Prima parte a acestei serii de articole se poate citi aici
Continuînd cartografierea dezbaterii britanice cu privire la "criza criticii" şi încercînd să ne plasăm, comparatistic, pe propria noastră hartă de probleme, am rămas, însă, cu datorii. Să rămînem tot la observaţiile lui Lyn Gardner (critic teatral foarte activ şi, într-un fel, voce modelatoare pentru noul jurnalism online britanic) cu privire la "embedded writing": în lipsa unei echivalenţe româneşti suficient de plastice, voi traduce expresia prin "scriitură comisionată" sau "din interior". Ea acoperă munca criticului de teatru cot la cot cu echipa producătoare a unui spectacol sau a unui festival ori eveniment cultural / teatral, un fenomen larg răspîndit nu doar în Europa apuseană şi care are explicaţii nu doar economice, aşa cum am crede la prima vedere. Fiindcă, dacă e să judecăm la rece, noul peisaj cultural european (şi nu numai) are din ce în ce mai acut nevoie de expertiză şi viziune critică în însuşi actul de creaţie şi în sistemele de producţie, nu doar de management coerent şi de sisteme de marketing specifice. E, deci, nu doar o "chestiune de retragere" (temporară) a criticului în alte activităţi, pînă mai ieri necunoscute, ci o repoziţionare a actului critic şi a practicilor de muncă într-un sistem de ofertă culturală proiectivă. Pe scurt, în privinţa "scriiturii comisionate" şi a activităţilor de curatoriere ori evaluative ale criticului de teatru, stăm, în România, (încă) pe-o muchie de cuţit şi vorbim mai degrabă în şoaptă, de parc-ar fi ceva de ruşine. Sau, mai ales în cazul selecţionerilor pentru festivaluri şi premii, ne certăm fără sfîrşit şi cu mari pete, uleioase, de grosolănie, adesea utilizînd un discurs toxic, orientat către persoană - nu principii, criterii şi regulamente.
Spaţiul românesc şi cel britanic
Oficial, breasla (aşa cum arată ea azi) nu le recunoaşte acestor activităţi niciun statut, cu toate că le practică atît în zona instituţiilor publice, cît şi în cea independentă. Sau, mai bine zis, nu le recunoaşte statutul de activitate critică - vezi şi definiţiile şchioape despre funcţiile profesiei, din capitolele introductive ale acestei serii. Jurnalul de repetiţii, documentarea producţiei şi / sau dramaturgia de spectacol, curatorierea de evenimente extrarepertoriale (dezbateri, conferinţe, expoziţii, festivaluri etc.), selecţiile sau participarea la jurii, ca să nu mai vorbim de activităţile de cercetare / arhivare, de studiile de public etc., sînt văzute, atît de instituţiile subvenţionate, cît şi de copleşitoarea majoritate a oamenilor de teatru (inclusiv de unii critici), drept activităţi marginale ale criticului, un fel de "ciupeli", echivalentul "şuşanelelor" la actori: modalităţi de a mai împuşca un ban, nu munci cinstite, competente, bazate pe exerciţiu critic.
Or, în acest punct, peisajul mentalităţilor şi practicilor profesionale din România se deosebeşte radical de cel sugerat de Lyn Gardner şi servit (cu generozitate, încăpăţînare şi eficienţă) de o mulţime de tineri artişti / critici ca Jake Orr şi Maddy Costa, răspîndiţi pretutindeni în Europa, de la nord la sud şi de la est la vest, ca nişte exploratori specializaţi în construcţia sau recuperarea publicurilor. Cum s-ar putea dezvolta, în această atmosferă de vitriolată ignoranţă şi încremenit conservatorism instituţional, "formele diverse de a intra în contact unii cu ceilalţi"? Sincer, dar şi cu ceva scepticism, cred că ele deja se dezvoltă în unele companii independente şi în cîteva (puţine, totuşi) instituţii subvenţionate, însă mugurii lucratului împreună sînt, încă, mai degrabă împiedicaţi de sistemul actual, nu sprijiniţi să ajute la însănătoşirea acestuia.
Rămîn, în schimb, două mari dileme comune ambelor spaţii, britanic şi românesc, iar acestea mi se par unele esenţiale. Cea dintîi, care stîrneşte spaima tuturor, de la criticii retraşi în pensie la studenţi, e perfect exprimată de Andrew Haydon, depăşind orice bariere geografice, cel puţin în Europa: "The question in Britain now, the current «crisis», is essentially this: if serious criticism in newspapers is finished - and there are many who would argue that with short reviews of only 350 words and a requirement to give each performance a «star-rating», it already was - where is it going to exist now? And how is anyone actually going to get paid for writing it?"[1]
Depun mărturie că, şi în acest domeniu, spaţiul românesc pare, cumva... "protocronist" (cu autoironia de rigoare). După ştiinţa mea, de ani întregi, chiar şi foarte puţinii critici de teatru în exerciţiu care sînt, la noi, plătiţi nu trăiesc, efectiv, (doar) din ceea ce le revine de pe urma cronicilor, a reportajelor sau interviurilor publicate. Cîţiva sînt redactori (deci fac, cum spuneam, muncă de jurnalist cultural generalist, pe salariu); iar majoritatea titularilor de rubrici au (şi) alte "servicii". De obicei, aceste "altele" sînt chiar muncile lor cele de bază - universitare, de cercetare, ca angajaţi ai unor instituţii culturale etc. Spre scandalizarea artiştilor, e obligatoriu să subliniez faptul că, în spaţiul media din România, majoritatea criticilor scriu din încăpăţînată dragoste faţă de teatru, nu pentru bani, chiar şi atunci cînd îi primesc. Scriu bine, scriu mediocru, scriu prost - asta e altă discuţie, cum altă discuţie e şi cea referitoare la consecinţele acestei sărăcii asumate asupra actului critic în ansamblul său, cu toate palierele şi domeniile sale de activitate, de la jurnalism la cercetare, arhivare, istorie sau teorie. Ce e, însă, profund nesănătos, şi aici, şi în Anglia sau oriunde altundeva în Europa, nu e democratizarea online a articolului de opinie despre teatru, ci extincţia prin pauperizare a exerciţiului critic profesionist.
A doua dilemă comună e perfect exprimată de Lyn Gardner: "the demographic of mainstream critics is often not a good match for the demographic of theatre's audience"[2]
Lucru la care ne gîndim prea puţin sau deloc, şi noi criticii, şi artiştii, şi instituţiile producătoare, fie ele publice sau private. Asupra acestei chestiuni voi reveni mai pe larg, într-un capitol ulterior.
Fragmente de întrebări de acest fel au început să apară, simptomatic, abia de cînd zona independentă a producţiei teatrale a prins (cu cîte greutăţi şi sacrificii!) avînt, adică în ultimul deceniu. Ba chiar, cu precădere, din momentul în care zona independentă a început să-şi diferenţieze net, concurenţial, intenţiile şi discursurile: între intervenţia social-activă, revizitarea teatrului "de artă", dar cu investiţii mici şi publicuri intime, şi producţiile comerciale, de supravieţuire. În acest sens, cred că dilema, şi la noi, şi "la ei", are un orizont de dezlegare; însă el va deveni vizibil numai în măsura în care va face cu adevărat obiectul unor politici publice de studiu, armonizare şi dezvoltare a publicurilor specifice. Ceea ce ne întoarce iar la articolul de start, al lui Jake Orr: "Through Dialogue, we've thrown a crowbar into the faint lines that blur the audience and critics from the makers. We've questioned the relationship between the critic and the maker, brought them into the same room outside of press nights and asked them to speak to each other. To engage in nothing more than a dialogue. No giving the theatre the slip on press night and writing in a darkened room in praise or hatred of the work"[3]
Nimic mai simplu, veţi spune. Ce ne-mpiedică să dezvoltăm asemenea programe, de la oraş la oraş, de la regiune la regiune? Desigur, se poate, cîtă vreme nu mutăm ipocrizia şi frustrarea de la premieră într-un fals dialog "liber". Cîtă vreme nu ne prefacem că facem (aşa cum ne-am specializat). Însă garanţia acestui orizont de comunicare nu poate fi dată decît de participarea celui de-al treilea partener, spectatorul: care să ne oblige să ne adaptăm, sincer şi consecvent, discursul la propria sa "demografie", construind simultan şi la firul ierbii, şi pe verticală. Fiindcă, altminteri, despre ce şi cui vorbim?
Publicaţiile profesionale, virtualul şi alte întîmplări
Plecînd de la dezbaterea "lor" despre criza criticii teatrale, s-ar mai putea adînci cu folos comparaţia şi în zone abia atinse de criticii în cauză sau chiar în unele neincluse în articolele lor. Haydon sugerează, de exemplu, că n-ar fi deloc un capăt de ţară dacă s-ar finanţa, la nivel naţional sau din bugete locale, publicaţii profesionale similare celor germane, de tradiţie, pomenite mai sus. Acelaşi lucru s-ar putea spune şi despre ale noastre, să zicem Scena.ro şi nu doar Teatrul azi - care primeşte o subvenţie pe baza unei decizii recente, cu privire la revistele uniunilor de creaţie[4]: două reviste aflate în complementaritate, cărora li s-ar putea, eventual, adăuga şi unele regionale ori alte publicaţii asemenea, pe suport clasic sau pe platforme virtuale..., dar cu programe precise. (La Uniunea Scriitorilor sînt vreo zece subvenţionate, la care se adaugă alte şase-şapte reviste culturale centale şi locale, inclusiv în limbi ale naţionalităţilor; în total, 19 reviste de cultură, dar preponderent literare.) Nemaialergînd disperat după finanţări accidentale ori după cele infime de la AFCN, revistele de teatru şi-ar putea amplifica şi diversifica prezenţa online, politicile de colaborare, activităţile extraeditoriale, educaţionale, de internship, inclusiv permiţînd finanţarea versiunilor traduse în limbi de circulaţie, pentru a încuraja reprezentarea internaţională şi comunicarea profesională multiculturală etc.
Discuţia despre subvenţionarea publicaţiilor de cultură este, de decenii, una cu dus-întors, în toată Europa, şi în ţările vestice, şi în Est, o bună parte a guvernelor renunţînd la această "cheltuială de lux", cu public atît de mic. O economie, bugetar vorbind, de o dimensiune ridicolă (cam cît doi kilometri de şosea într-un sat fără trotuare, pentru un lunar cu, să zicem, cinci angajaţi). Iese la lumină, astfel, o filozofie economică ce acordă prioritate, în mod aberant, unei "pieţe" haotice, la rigoare irelevante pentru chestiunea de bază, cea a dialogului şi a formării cetăţenilor prin cultură. E vorba însă şi despre formarea polivalentă a gustului şi a culturii dezbaterii între oamenii de teatru, lucru la care noi stăm, după cum se vede, atît de rău.
Dacă Plays and Players, suplimentul teatral la The Spectator (ca să ne păstrăm în comparaţia cu spaţiul britanic), şi altele asemenea, de pretutindeni, au dispărut sau abia se tîrăsc la întîmplare, în ultimele decenii, nu cred că e un mare prilej de mîndrie pentru măreaţa Europă în ansamblu, cu atît mai puţin pentru fiecare ţară luată în parte. Dar n-aş vrea să intru, momentan, în capcana unor discuţii care devin, inevitabil, politice. Ele merită purtate, dar nu e locul lor aici.
În schimb, fiindcă tot am pomenit de formarea gustului şi cultura dezbaterii, mi-e greu să-mi imaginez că "la ei" se pot înregistra, cu frecvenţă de una la maximum trei weekenduri, uneori şi mai des, cruciadele exterminatoare ale actorilor, pe Facebook sau alte reţele, împotriva dăunătorilor / paraziţilor din critica teatrală. De ce neapărat în weekenduri? N-am idee, weekendul ar trebui să fie plin de spectacole - deci de muncă - ori un prilej de odihnă în familie. Mi-e greu să-mi imaginez că "la ei" poţi găsi comentariile aiuritoare, violente şi agramate, dînd năvală pe forumurile unor publicaţii online şi provenite tot de la artiştii din teatre. Care reuşesc să se coaguleze pentru asta în cohorte, din toate colţurile ţării, altminteri rar salutîndu-se pe stradă. Fie că e vorba de premii sau nominalizări (un halucinogen irezistibil, adictiv, ca tricloretilena), fie de cronici, selecţii festivaliere sau simple remarci între prieteni, din spaţiul virtual, focul mocneşte şi ţîşneşte cînd nu te-aştepţi...
Mă îndoiesc de faptul că în Marea Britanie artiştii îşi folosesc paginile personale de Internet nu pentru promovare, ci ca să-i blesteme ca la uşa cortului pe autorii unor cronici care nu i-au lăudat sau pur şi simplu nu i-au luat în seamă. Mă îndoiesc şi că vreun critic ar putea, "la ei", să-şi trateze cu consecvenţă colegii critici şi colegii artişti, în presa centrală şi-n reviste de specialitate, ani în şir, în termeni grobieni, în afara oricărei propuneri propriu-zis polemice: doar aşa, din incontinenţă de discurs "personalizat". Mă îndoiesc că un asemenea critic, dac-ar exista "la ei", ar mai fi şi frecventat / lăudat / premiat pentru asemenea isprăvi curajoase. O fi o naivitate (bătrînicioasă), dar mi-e limpede că, în privinţa interogaţiei etice cu privire la actul de creaţie, dar şi referitor la reflecţia critică, peisajul nostru teatral are, ca Pirgu al lui Mateiu Caragiale, specificitatea lui. Incomparabilă. Inconfundabilă. Însă despre etică şi discurs critic merită să vorbim mai pe îndelete.
__________________
[1] Haydon, art. cit. [Trad. "Problema britanică referitoare la criză este, în esenţă, următoarea: dacă în ziare critica serioasă a murit - şi sînt destui care ar susţine că, odată cu articolele de 350 de cuvinte şi cu obligaţia de a pune fiecărui spectacol un număr de stele de rating, ea chiar a murit -, încotro se va mai îndrepta critica (serioasă, n.a.)? Şi cum va mai putea fi cineva plătit s-o scrie?"].
[2] Lyn Gardner, art. cit. [Trad. "...apartenenţa demografică a criticilor mainstream nu e, adesea, bine armonizată cu apartenenţa demografică a publicurilor de teatru."]
[3] Jake Orr, art. cit. [Trad. "Prin (programul) Dialog, am introdus o rangă în crăpăturile fine ale peretelui care separă publicul şi criticii, pe de o parte, de creatorii de teatru, de cealaltă. Am pus sub semnul întrebării raportul dintre critic şi artistul de teatru, i-am adus în aceeaşi cameră, în afara premierei de presă, şi i-am rugat să-şi vorbească unul altuia. Să intre în dialog, nici mai mult, nici mai puţin. Să nu mai lase baltă teatrul în seara premierei de presă, ca să scrie într-o cameră întunecoasă doar lăudînd sau înjurînd opera."]
[4] Vezi Pagina de media, 8 mai 2014, www. paginademedia. ro/2014/05/guvernul-finanteaza-24-dereviste- intre-care-romania-literara-si-cultura-cu-peste- 248-000-de-euro/