Chris are 50 de ani şi şi-a petrecut ultimul deceniu după gratii, fiind condamnat pentru omucidere. În schimb, Frank, fratele lui mai mic, este poliţist. Şi chiar e considerat unul priceput, se pare, deşi, din ceea ce vedem pe ecran, nu prea înţelegem de ce. Sora lor, Marie, este şi ea pe-acolo (în ciuda unor ocazionale răbufniri, personajul lui Lili Taylor e pur decorativ). Paradoxal, copilul favorit al tatălui lor, Leon, este "oaia neagră" Chris. Asta şi pentru că mezinul Frank era preferatul mamei lor, pe care Leon a alungat-o din casă, interzicîndu-i să-şi mai vadă progeniturile, pentru că, zice capul familiei, era o desfrînată drogată şi violentă.
Deşi, atît timp cît Chris zăcuse la răcoare, Frank refuzase să-l viziteze, străduindu-se din greu să nu mai fie asociat cu fratele său mai mare, de această dată poliţistul îi mai acordă o şansă infractorului: îl găzduieşte în apartamentul său şi îi găseşte o slujbă la un garaj, sperînd că va reveni pe drumul cel bun. Însă Chris - care are doi copii cu prostituata toxicomană Monica, dar e mai interesat de noua sa relaţie cu tinerica şi frumuşica Natalie - nu suportă job-urile prost plătite şi umilitoare, aşa că revenirea sa în lumea crimei organizate e doar o chestiune de timp.
În ceea ce-l priveşte pe Frank, care nu e chiar uşă de biserică (şi pentru asemenea nuanţe autentice filmul poate primi o bilă albă - nici "băiatul bun" nu e în întregime bun, nici "băiatul rău" nu e rău pînă la capăt etc.), el e obsedat de Vanessa, o fostă iubită de culoare, pe care a părăsit-o din acelaşi motiv pentru care şi-a abandonat fratele: teama de (pre)judecata celorlalţi. Frank îl bagă la închisoare pe Anthony, noul partener al Vanessei şi tatăl fetiţei ei, dar dovezile incriminante, care ar sugera implicarea acestuia într-o serie de jafuri, sînt destul de subţirele, ceea ce ne face să ne îndoim de buna-credinţă a poliţistului: oare ceea ce-l mînă, pe lîngă datorie, nu e dorinţa de a o face pe femeia iubită să se întoarcă la el?
Legături de sînge este un remake după Les Liens du sang, policier-ul lui Jacques Maillot din 2008, în care Guillaume Canet, regizorul de acum, interpreta rolul fratelui cel bun. Acel film avea la bază un roman autobiografic de Bruno şi Michel Papet, purtînd un titlu mai mult decît sugestiv: Doi fraţi, unul poliţist şi altul borfaş (Deux frères, flic & truand). Cam despre asta era vorba şi în Noaptea e a noastră / We Own the Night, filmul din 2007 al lui James Gray, care este coscenarist (alături de Canet) şi producător executiv la Legături de sînge. Din păcate, nu şi regizor...
Din Lyon-ul anului 1979, povestea a fost mutată, cu adaptările de rigoare, în cartierul newyorkez Brooklyn al lui 1974. Multe elemente ale filmului original au fost păstrate (de pildă, cîntecul pe care fetiţa proaspăt eliberatului dansează cu tatăl şi unchiul ei este acelaşi hit bubblegum pop, Sugar Baby Love al celor de la The Rubettes), altele au fost modificate (poliţistul nu mai are un copil dintr-o căsătorie eşuată), unele fire narative au dobîndit o importanţă şi o amploare mai mici (mama fraţilor este amintită acum doar pentru a schiţa background-ul psihologic al personajelor), în timp ce cîteva subplot-uri au fost dezvoltate, astfel încît remake-ul este cu aproape jumătate de oră decît producţia franceză (aici merită evidenţiat, de exemplu, ceea ce Cătălin Olaru, în cronica sa din Cultura, etichetează drept "flashback-ul comun", împărtăşit de Chris şi Frank, care justifică modul în care au evoluat relaţiile dintre ei).
Legături de sînge debutează cu o secvenţă (acompaniată de un alt hit al epocii, New York Groove al lui Ace Frehley) care m-a entuziasmat, dar, pe măsură ce story-ul avansează, filmul pierde treptat din ritm, pentru a ajunge fără suflu la finiş (cu o salvare în ultima clipă à la Griffith, care nu exista în versiunea originală). Les Liens du sang era mai dinamic (ca atare, mai captivant) şi mai onest (adică fără pretenţii) decît remake-ul lui Canet, care îşi doreşte prea mult să fie "retro-cinema" (cum îşi intitulează Ionuţ Mareş cronica din Ziarul Metropolis): la urma urmei, e mai comod şi mai eficient să le faci cu ochiul cinefililor (ceea ce, evident, dă bine şi în festivaluri), apelînd la tehnici de şcoală veche, pe care le ştim deja din zeci de alte pelicule (cum ar fi ralantiul şi montajul eliptic combinat cu supraimpresiunea) sau la situaţii şi replici clişeizate, decît să încerci să aduci inovaţii genului. Dar să închei cu o altă bilă albă: după cum v-aţi dat seama din parantezele mele de mai sus, soundtrack-ul filmului este absolut încîntător.