Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici teatru  Sageata  Ce zile frumoase!

Două spectacole de Stoican-Vârlan: Casa şi Ce zile frumoase!


Observator Cultural, iulie 2014
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Scriu mai jos despre un cuplu regizor-scenograf - Sânziana Stoican şi Valentin Vârlan -, artişti tineri despre care cred că se va mai auzi.

Prin bunăvoinţa Teatrului Nottara, care i-a găzduit, am putut vedea spectacolul lor de la Teatrul "Maria Filotti" din Brăila, Casa de Evgheni Grişkoveţ. Este, după mine, un text destul de prost, lipsit de imaginaţie, repetitiv şi lungit inutil, pedalînd pe un sentimentalism în cheie minoră, aşezîndu-se doar aparent în marea tradiţie rusă - a-l alătura lui Cehov, aşa cum pripit o face autorul caietului-program, este cel puţin hazardat. Conflictul e unul banal (ceea ce nu e deloc o scădere) şi tratat literar banal (ceea ce e foarte rău). Un cuplu din clasa mijlocie  a Rusiei de azi - el e medic -, puţin peste 40 de ani, cu doi copii adolescenţi, visează să-şi schimbe apartamentul de bloc pentru o casă pe pămînt, cu grădiniţa aferentă. Banii neajungîndu-le, cer împrumut de la prieteni - nu le dă nici unul, fiecare prieten îşi arată o faţă neştiută (hîdă, evident), visul se năruie.

Structura dramatică rezultată e liniară, previzibilă şi plictisitoare. Prilej de lejere introspecţii, de întrebări despre ce merită fiecare de la viaţă, cîte o incursiune în relaţiile conjugale şi în conflictul dintre generaţii, totul stas. Pe de altă parte, prilej pentru cîteva excelente momente actoriceşti care, alături de scenografie, salvează spectacolul. Nu văd alt motiv pentru care regizoarea să fi ales textul acesta, în afara posibilităţii de a pune în valoare cîţiva actori cu care, evident, lucrează foarte bine - ceva din reuşitele lor e sigur meritul ei. În primul rînd, pe cei tineri. Liviu Pintileasa, Valentin Terente şi Emilian Oprea - prietenii, fiecare în dublu rol - sînt savuroşi, schimbă uşor personajele, sînt credibili în fiecare dintre roluri, indiferent că e compoziţie sau nu. Pe Terente tocmai îl văzusem şi în Leonce şi Lena, jucînd complet altceva. Pe Liviu Pintileasa îl văzusem întîi în Un tramvai numit dorinţă, la UNTEATRU - e remarcabilă uşurinţa cu care se adaptează diferitelor roluri. Dacă actorii deja menţionaţi au "apariţii", greul îl duce Alin Florea - medicul. Aproape tot timpul în scenă (activ), reuşeşte să spună credibil replicile prost scrise de multe ori (excelenta traducere a lui Bogdan Budeş nu poate face nimic). Joacă în adevăr, nu trişează şi dă greutate vorbelor. Jocul său e firesc fără ostentaţie, cu gestica potrivită, personajul pe care îl face se reţine. Mai puţin credibilă mi se pare Ramona Gîngă (soţia), în ciuda faptului că rolul ei are întindere şi greutate. Drept e că nici partitura nu e ofertantă. Dar întreg jocul ei, inclusiv intonaţiile, e monoton şi monocrom. Nu m-a entuziasmat nici apariţia în rolul prietenei-amante din tinereţe, vampă cupidă, în care, e adevărat, actriţa îşi arată o altă faţă. Tot exterioară, ca şi în Lena, mi s-a părut Corina Borş (fiica de 17 ani), simpatică, eventual, dar neconvingătoare - tocmai pentru că, aici şi în Leonce şi Lena, joacă acelaşi lucru. Convingători, în schimb, şi bine integraţi echipei acesteia de tineri, actorii seniori ai teatrului, Liliana Ghiţă şi Marius Exarhu - părinţii soţiei şi, în altă scenă, bunicii medicului.

Orice s-ar spune, se vede şi se aude şcoala veche de actorie; o simte şi publicul, care reacţionează prompt. În fine, spectacolul e ridicat şi de scenografia ingenioasă, plină de umor, îmbinînd piesele clasice, cuminţi de decor (canapeaua, fotoliul, pendula atent lucrată) cu găselniţe pline de haz: umeraşele cu cămăşi gri, identice, ale soţului, care atînă pe o bară deasupra fotoliului, un cîrlig spînzurînd din cer de care se atîrnă, pe rînd, cîte un element de decor care individualizează un spaţiu de joc (un lăstar de vişin cînd sîntem în grădină, o halcă de carne dacă sîntem în bucătărie, o icoană cînd e vorba despre odaia bătrînilor etc.), un fileu de tenis pe o diagonală a scenei, un ecran video pe care se proiectează imagini şi anunţuri. Sînt pete de culoare necesare şi bine găsite. În totul, un spectacol plăcut care prilejuieşte cîteva bune apariţii actoriceşti.

Cu totul alte valenţe arată Sânziana Stoican în Ce zile frumoase! de Samuel Beckett, la UNTEATRU, spaţiu de joc deja impus în Bucureştiul teatral. E spectacolul  în care străluceşte Sabrina Iaşchevici. De mirare că două artiste tinere au ales acest text greu, infernal de greu, care vorbeşte despre degradarea umană, despre dificultatea de a-ţi duce zilele - orice zile, nu despre o viaţă grea anume -, despre o formă de împăcare cu soarta şi de acceptare a unei condiţii umane de neînţeles cu mijloacele raţiunii. Cele două s-au aventurat şi ce a ieşit merită văzut cu prisosinţă. Winnie ar trebui să fie, conform indicaţiilor lui Beckett, o femeie în jur de 50 de ani, care păstrează încă urmele frumuseţii trecute şi ale unei vieţi cuprinse. Acum, e imobilizată pînă la brîu într-o movilă de pămînt (în actul al II-lea va aluneca pînă la gît), sub un soare torid. Undeva, în spate, se vede chica lui Willie (Ionuţ Vişan, a cărui voce se aude cîteodată, dînd replica). Winnie supravieţuieşte construindu-şi un univers secund, din vorbe. Ea evocă întruna viaţa trecută ("vechiul stil"), face şi reface inventarul obiectelor din enorma ei sacoşă, obiecte pe care le scoate pe rînd şi le aliniază, le studiază după un tipic de ea ştiut - singura activitate care-i ritmează existenţa în aşteptarea sfîrşitului. Vorbind şi repetînd, ca pe un ritual, gesturile care înconjoară obiectele familiare, îşi păstrează demnitatea şi umanitatea. Zilele ei se scurg egal, una aidoma celeilalte - paralela cu Sfîrşit de partidă e evidentă, păcat că acel minunat spectacol al lui Tocilescu nu se mai joacă. Cum au ales tinerii artişti să reprezinte textul acesta?

Movila de pămînt e închipuită de Valentin Vârlan ca o alcătuire din foi de carton ocru-închis, intersectate sub unghiuri drepte, dar nesimetric - creează sugestia unei rigori în precaritate (materialul), pandant încercării lui Winnie de a-şi păstra condiţia prin cultivarea rigorii, a ritualului. În aceeaşi direcţie merge şi interpretarea remarcabilă a Sabrinei Iaşchevici. Regizoarea a făcut bine că nu a optat pentru compoziţie. În schimb, cu faţa vopsită în alb, actriţa trimite la un clovn. Expresia extrem de mobilă a feţei (la distanţa infimă la care stă faţă de public, totul e la vedere), schimbările de intonaţie asociate, frazarea sacadată întăresc sugestia. Winnie se luptă, îşi dă încredere, vorbeşte despre marile binefaceri cu care a copleşit-o şi o copleşeşte încă viaţa, dar masca nu rezistă la nesfîrşit; treptat, plînsul ei cît se poate de real şterge vopseaua. Iar faptul că, în final, vedem o femeie tînără care dispare, se scufundă,  pierzîndu-şi întîi putinţa mişcării, apoi cedînd şi vocea neantului e cu atît mai şocant. Interpretarea Sabrinei Iaşchevici e tulburătoare şi dovedeşte o foarte bună înţelegere a textului - merit pe care îl împarte, desigur, cu regizoarea. Iar partea finală a monologului, spus pe repede-înainte, ajutîndu-se numai de expresia feţei, e o performanţă.

E bine. Există tineri actori, regizori, scenografi bine şcoliţi, talentaţi şi cu drag de meserie. Uneori, au noroc de cîte un teatru, de stat sau independent, care-i lasă să lucreze. Mergeţi să-i vedeţi, de asta au nevoie.



 Toate articolele despre Ce zile frumoase!
 Toate articolele despre Casa


0 comentarii

Click pentru a mări imaginea


Resurse

 Alte articole de Liviu Ornea


Alte articole

 În lumea cuvintelor neadevărate - Ce zile frumoase!, Andrei Vornicu
 Viaţa, o închisoare între pământ şi cer - Ce zile frumoase!, Monica Andronescu


SCRIEŢI LA LITERNET

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected]. Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet.ro? Îl puteţi introduce aici.


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer