Clasic-contemporan - Ida

Ida, prezentat în premieră în România  la TIFF 2014, scris şi regizat de autorul polonez Pawel Pawlikowski (care a realizat şi My Summer of Love, fost pe ecranele noastre acum opt ani), spune povestea cu însuşiri de drum iniţiatic a Annei (Agata Trzebuchowska), o tânără orfană aflată în pragul călugăriei. Cadrul ofertant, dar des întâlnit în cinematografie, e completat de alegerea utilizării alb-negrului şi de formatul 1,37:1 (specific peliculei de 35mm, foarte apropiat de clasicul format 4:3), în dauna formulelor wide - ceea ce condensează totul şi plasează întregul discurs filmic într-un 1962 devenit, astfel, mai autentic. Se prea poate să fiţi convişi că filmul e de acum jumătate de secol - la nivel vizual, cel puţin, pentru că tematica e actuală (de fapt, e genul de tematică care nu îmbătrâneşte niciodată).
 
Înainte să facă legământul faţă de biserică, Anna trebuie să petreacă un scurt timp cu impulsiva Wanda (Agata Kulesza) - mătuşa şi singura ei rudă -, iar iniţierea şi schimbarea încep şi vor avea un caracter ireversibil. Nu neapărat negativ, dar cu siguranţă decisiv, din moment ce se izbesc două filosofii de viaţă diferite, iar cea mai matură, mai formată, mai sigură pe resursele proprii, o modifică pe cea mai mai reţinută şi mai neexperimentată. E o predare de ştafetă dură şi parcă venită de nicăieri.

Decupajul cinematografic, decorurile, costumele, aspectul peliculei şi chiar ritmul impus printr-un montaj foarte abil, desăvârşesc un proiect ambiţios - de recreere a unei epoci, cu un subtext generos -, pe care Pawlikowski îl ţine bine în mână. Minimalismul prezent aminteşte de cinemaul incipient de nou val (cele francez, cehoslovac ş.a.m.d.), când filmele cu nuanţe observaţionale - ancorate într-un cotidian nealterat prin filmarea în locaţii - se transformau într-un curent şi într-o tendinţă care şi astăzi mai rezidă în preferinţele multora dintre cineaştii auteur-işti.