Într-un mai vechi volum de eseuri,[1] aşezam în loc de concluzie un articol - într-o anumită măsură amplificat - apărut într-o defunctă revistă de cultură în 1996. Era dedicat dimensiunii etice a criticii de teatru. Articolul se dorea, în fond, o provocare pentru breaslă, iar aşezarea sa în locul concluziilor venea, probabil, din iluzia naivă că ar fi putut stîrni o dezbatere mai serioasă între confraţi. Lucru care, fireşte, nu s-a întîmplat. Recitind acum textul, multe din cele adunate acolo nu par să se fi schimbat în vreun fel ori par să se fi schimbat prea puţin. Cum nici indisponibilitatea (ca să nu zic indispoziţia) breslei faţă de tematica deontologică nu pare să se fi clintit în vreo măsură care să producă şi consecinţe.
A reveni, deci, cu un alt text dedicat aceleiaşi teme, şi aşezat tot în loc de concluzie, poate părea un gest de încăpăţînare infantilă. Mai ales că acum, după aproape 20 de ani, nici nu mai am "scuza" pe care mi-o atribuiau pe atunci unii colegi, aceea de a mă fi ocupat constant (şi, "cu carte de muncă", peste un deceniu) de deontologia şi legislaţia media. Cu toate astea, tocmai recitirea articolului cu pricina e, în ce mă priveşte, un argument cu greutate ca să reiau discuţia, după atîta vreme. Practicile media s-au schimbat, criza presei scrise, tradiţionale, a răsturnat multe dintre obişnuinţele noastre de cititori, dar şi de publicişti, dinamica apariţiilor şi, mai ales, autoritatea perspectivei critice sînt mult mai drastic puse sub semnul întrebării. Se mai adaugă şi motivul că, aşa cum s-a văzut în capitolele anterioare, chestiunile corelate eticii centrează şi polarizează adesea atît "conversaţiile" libere dintre artiştii români şi criticii lor, cît şi pe acelea dintre criticii şi jurnaliştii teatrali de vîrste şi cu experienţe diferite, din cam toată Europa acestui moment. Altfel spus, fie c-o recunoaştem, fie că nu, e o castană fierbinte.
Revizitarea codului vesel. Îndatoririle
În ultimele pagini ale cărţii, propuneam atunci o schiţă pe cît am putut de amuzantă (dar şi de luat în serios) pentru un cod etic al criticului român de teatru. M-am întrebat cam cum se vede ea din perspectiva de azi, aşa că mi-am propus s-o revizitez alături de cititor. Sînt 14 îndatoriri, doar nouă drepturi şi un privilegiu final
Să-şi fixeze ca prim comandament trezirea interesului publicului faţă de teatru.
Hmmm... Pare oarecum bombastic. Primul lucru la care-aş renunţa e militărosul substantiv "comandament". Poate mult mai blîndul "scop" ori chiar mai flexibilul "ţintă"? Desigur, asta ar merita să fie prima aserţiune, însă orice trimitere la "trebuie", azi, mi se pare întrucîtva arogantă, deci de evitat. Pe de altă parte, nu doar criticul are de făcut aşa ceva şi, fără nici o îndoială, "trezirea interesului" nu stă doar pe spinarea lui. Azi, mult mai mult decît acum 18 ani, construcţia şi reconstrucţia de publicuri e o treabă pe cît de urgentă, pe atît de anevoioasă, implicînd eforturi colective, armonioase. Şi viziune strategică. Criticul poate fi doar unul dintre partenerii acestui proces.
Să nu spună niciodată NU înainte de-a intra în sală.
Admit, aici n-aş schimba nimic. Dacă mergi la teatru, fă-o cu sufletul şi mintea deschise. Ori stai acasă şi lasă-i pe alţii. În fond, dacă eşti convins c-o să-ţi pierzi vremea, de unde masochismul de-a te duce totuşi la spectacol?
Să citească totdeauna textul care-a stat la baza spectacolului şi, dacă e posibil, şi contextul acelui text.
Desigur, nici aici n-am vreun amendament de făcut. Scrisul după impresii imediate, fără o minimă documentare prealabilă, e o maladie rea, cu potenţial mare în/de a produce dezinformarea cititorului. Iar partea cu contextul în care-a fost creat textul şi spectacolul e, parcă, mai importantă azi decît ieri...
Să-şi trăiască timpul cu generozitate.
Cu toate că-mi amintesc perfect de ce-am introdus, atunci, această aserţiune, azi mi se pare artificială, superfluă. Oricine, artist sau nu, merită să-şi trăiască timpul cu generozitate, cu bucurie, cu ochii deschişi şi urechea ciulită. Nu toţi sîntem şi suficient de capabili sau de norocoşi ca s-o putem face. Uneori sîntem frustraţi, alteori stresaţi, extenuaţi ori doar pur si simplu obosiţi ori cu mintea aiurea. De ce-ar fi criticul de teatru mai "dator" decît şoferul de basculantă să deschidă bine ochii? Aş tăia această frază, că... "ce se taie nu se fluieră".
Să cunoască atît tradiţia, cît şi actualitatea mişcării teatrale din vremea sa, încercînd să-i detecteze, o clipă mai devreme, direcţiile de dezvoltare, dar şi agenţii patogeni.
Corect, dar cam lung. Plus că sînt, la rigoare, două îndatoriri într-una, chiar dacă între ele e o relaţie de contiguitate. Ca să nu mai zic că exprimarea e cam academistă, chiar dacă mai toată lumea ar fi, probabil, de acord cu conţinutul enunţului. Ca să ştii unde te duci. Şi s-o mai spui şi altora, e normal să ştii bine de unde vii. Mă rog, poate că nu toată lumea poate ţine balanţa-n echilibru, există şi între critici atît paseişti, cît şi dintre cei care-şi imaginează că roata s-a inventat ieri dimineaţă. În plus, e totdeauna dificil să evaluezi un proces ori un sistem atunci cînd faci tu însuţi parte din el. Şi, din cauza asta, echilibrarea tradiţiei cu prezentul continuu cere un viu efort de (ciclică) distanţare. În fine, un pic de autoironie n-ar fi stricat.
Să citească în mod consecvent în multiple domenii care au de-a face cu teatrul, fără să fie teatru.
Cam aşa e, doar că cititul nu mi se mai pare, azi, de ajuns. Am mai mărturisit de multe ori această convingere: teatrul e o artă care nu se poate hrăni doar din sine însăşi, presupunînd că o asemenea artă autogenerativă chiar există. Sintetic şi sinestezic, teatrul e îngrozitor de material, e nemijlocit legat de ceea ce se întîmplă în afara sa, de la durerile şi bucuriile omeneşti accidentale la schimbările climatice, tehnologice, politice sau economice. Teatrul merge cu lumea şi e despre lumea de oameni, oricît de abstract sau metaforic s-ar exprima el, la un moment sau altul al existenţei sale. Or, nu poţi fi în pasul lui dacă nu eşti, cît de cît, şi în pasul lumii cunoaşterii, iar azi, lumea cunoaşterii nu-i cuprinsă numai în cărţi şi nu induce/rezumă doar cadrul lecturii, ci mult mai multe interacţiuni de comunicare. Faţă de care ar fi bine să ţii fereastra deschisă, pe cît se poate, desigur. Însă, de ce-ar fi asta o îndatorire şi nu un drept? Greu de trasat o linie de demarcaţie aici între drepturi şi îndatoriri...
Să vadă în debutant mai întîi calităţile şi în celebritate mai întîi defectele.
Probabil că nici aici n-aş schimba. Aş răsturna însă ordinea ecuaţiei, cu celebrităţile în faţă. Fiindcă şi pe la alţii, dar mai ales la noi, există forme colective de recunoaştere şi fixare a "celebrităţii" vecine cu adoraţia obligatorie faţă de faraoni şi moaşte. Un întreg amestec, toxic, de marketing inerţial-agresiv şi feudalism instituţional se asociază, mai degrabă inconştient, cu o anume disponibilitate a publicurilor faţă de idolatria mecanică, necondiţionată. În România de azi există o tendinţă periculoasă nu doar către relativizarea oricărui spirit critic în materie de artă teatrală, ci chiar una de anatemizare a oricărei interogaţii critice, atunci cînd e vorba de artişti sau chiar instituţii pe care mediile le-au transformat în obiecte de cult. Adesea, te ia şi spaima şi, mai ales în cazul criticilor tineri, te simţi tentat să taci mai degrabă decît să interoghezi estetici, producţii integrale, părţi ale lor sau simple intenţii ale vreunei celebrităţi (canonice şi canonizate). Or, comunicarea de tip artistic, mai ales în teatru, n-are nimic de-a face (e cazul s-o mai zicem o dată şi încă o dată) cu ceremonialele de depunere a coroanelor de flori la picioarele statuii (vii).
Să nu se lase influenţat atunci cînd are cu adevărat vreo opinie.
Mmmda. În gînd, însă, mi-aş repeta, alături de critic, şi propoziţiile 3, 5 şi, eventual, 6. Ca forme de verificare a opiniei bazate pe cunoaştere, nu pe impresii, nici pe stereotipii mediatice. În vremea noastră, nu există maladie mai lesne de răspîndit decît stereotipul mediatic. Nici măcar gripa aviară.
Să nu se simtă obligat să o aibă, atunci cînd n-o are.
Chiar aşa. De ce-ar trebui să avem mereu o opinie, despre orice? Fiindcă ţine de cîmpul nostru profesional, veţi spune. Poate că da, însă cîmpul nostru profesional e mult mai vast decît s-ar crede. Nu e ruşinos, cred eu, să recunoşti că nu ştii sau nu te pricepi, că trebuie să te documentezi mai adînc, sau pur şi simplu n-ai înţeles ceva anume privitor la un spectacol sau altul. E mult mai ruşinos, cred, să sari iute cu "impresia" devenită opinie: ca să constaţi, peste o zi, o săptămînă sau cîţiva ani, că, de fapt, habar n-aveai despre ce vorbeai. Caragiale era un înţelept: "Opinia e liberă, dar nu e şi obligatorie".
Să nu afirme ceva la cocktail şi altceva în cronică.
Sigur, ar fi absurd să ne imaginăm că ar putea exista vreun consens al breslei - de la noi şi de oriunde altundeva - în privinţa evitării de principiu a petrecerilor de după premieră. Mai ales acum cînd, în mai toate locurile din lume, petrecerea a devenit adesea mai importantă decît prilejul care-i stă la bază... Într-un cod deontologic canadian, cred, era stipulată acum cîteva decenii nu interdicţia, ci recomandarea de a evita dineurile şi petrecerile de după evenimentele politice sau artistice. Aşa ceva ar fi, în România, o dublă imposibilitate: o dată fiindcă mai toată lumea consideră că "socializarea" cu echipa de creaţie nu implică riscuri deontologice, ci aduce un plus de cunoaştere/informare asupra procesului de creaţie. Şi pe urmă, fiindcă cel mai adesea instituţiile de spectacol sînt cele care finanţează, în realitate, deplasarea jurnaliştilor şi criticilor: deci e şi politicos, şi, de cele mai multe ori, inevitabil să participi la petrecerea de după. Cred, sincer, că, oricît ar părea de lipsită de importanţă, practica asta e de fapt nocivă, cîtă vreme nu e una spontană, ci una generalizată (aproape obligatorie), inducînd o subordonare ipocrită, mascată, a criticului faţă de producători. Dar înţeleg că, cel puţin pe moment, nu există o formă de ieşire din "tradiţie". (Nu exagerez, e o tradiţie: în întunecaţii ani '80, am văzut critici cărora directorii teatrelor de provincie le umpleau portbagajul maşinii cu provizii de mancare şi băutură, pe cîteva săptămîni. Sigur, azi nu mai vedem asta, dar putem traduce, uneori, procedurile simple de atunci în altele mult mai sofisticate...) În concluzie, mă limitam - şi azi aş face la fel - la controlul individual, echilibrat, al discursului din spaţiul privat, în relaţie cu cel public.
Să se urce măcar o dată în viaţă pe scenă.
Desigur. N-aş reveni asupra aserţiunii, am explicat-o adesea, inclusiv în această carte.
Să asculte şi să privească cu creionul în mînă.
Ce să zic? Asta e un soi de wishful thinking. Unii pot, la propriu, să-şi noteze observaţii in progress, în timp ce văd spectacolul sau filmul. Am încercat şi eu, uneori, mai ales că am regăsit în multe cărţi despre critică şi critici această recomandare. Mărturisesc solemn, n-am reuşit niciodată să le fac pe amîndouă, aşa că pînă la urmă mi-am creat un sistem personal de fixare în memorie a propriilor reflecţii spectatoriale, pe care mi le notez acasă, înainte de a-mi face planul pentru cronică, eseu etc. Aş îndulci fraza de mai sus cu un "pe cît se poate"...
Să nu scrie niciodată ce "i se sugerează".
E limpede, asta merită tăiată, fiindcă reia punctele 8,9 şi 10.
Să-şi respecte confraţii pentru opiniile lor şi nu pentru temporara lor autoritate.
Cred c-am decorticat, în capitolele anterioare, fructul fără miez al "autorităţii" criticului în zilele noastre. Acum, chiar mai vizibil decît cu 10 ani în urmă, mitologia autorităţii se destramă ca un fum. Sigur, dac-o privim la propriu, ici şi colo, cîte un critic mai "deţine funcţii", aproape fără ca cineva să fi băgat de seamă ori fără ca el însuşi să reuşească să rezolve cumva ecuaţia dintre temporara "autoritate" şi responsabilităţile care derivă din ea. Cît despre partea cu respectul opiniei confraţilor, care se răsfrînge nemijlocit atît în respectul faţă de aceştia ca persoană, cît şi în respectul faţă de profesiunea ca atare, aserţiunea de mai sus pare să se fi îndepărtat..., aşa, ca un soi de orizont imposibil de atins. Desigur, putem însă dansa mai departe, cît ne-o va mai permite viaţa, dansul ipocrit al adulaţiilor care ţin loc de respect şi anulează orice perspectivă critică. E şi ăsta un menuet (sau o geampara), dar la finalul melodiei, nici opinia, nici respectul, nici autoritatea nu cred că mai pot fi recuperate cumva.
Revizitarea "codului vesel". Drepturi şi privilegii
La recitire, drepturile, ca şi privilegiul final, se dezvăluie azi, părelnic, mult mai personalizate: nu pot să nu remarc că sînt legate nemijlocit de practica publicisticii curente, iar aceasta e, la rigoare, una care ţine nu doar de regulile (ipotetice) ale breslei, ci şi de felul individualizat în care, conştient-inconştient, o exerciţi tu însuţi. Aş zice, de aceea, că aserţiunile despre drepturi ar fi mai înţelept să fie tratate ca obiecte de interogaţie pentru cititor, fie el spectator, artist sau critic.
Să-i iubească pe artişti în scenă, nu şi în afara ei.
Însă care dintre noi, în viaţa de fiecare zi sau în cea profesională, putem trasa o linie clară de demarcaţie între "iubire" şi "admiraţie"? Şi cît de uman ar fi să nu te-mprieteneşti? Ufff! Ce temă cehoviană!
Să se entuziasmeze public.
Să nu se entuziasmeze, tot public.
Să se plictisească şi s-o afirme public.
Le-am unit nu accidental, ci fiindcă, la rigoare, problema entuziasmului în procesul receptării intră în fişa postului de critic, în orice artă şi-ar plasa acesta expertiza. E dreptul tău, nu obligaţia ta. În toate situaţiile de mai sus? Cu siguranţă, fiindcă accentul cade, de trei ori, pe "public". Desigur, orice analiză statistică cu privire la discursurile critice ne-ar putea demonstra că, în publicistica românească despre teatru, cheltuiala de entuziasm e infinit mai mare decît consumul de energie interogativă. Lucru care ar trebui să probeze faptul că se face mai mult teatru bun decît teatru prost, plicticos sau pur şi simplu neinteresant/inutil, pe metru pătrat de instituţii teatrale, fie ele publice, private sau independente. Oare chiar aşa stau lucrurile? Mă tem că dimpotrivă. Noroc (pentru producători, ca şi pentru critici) că nu există, încă, o formă de statistică în stare să conjuge cele două tipuri de cheltuieli (de producţie şi de discurs entuziast).
Să nu fie de acord cu opinia comună.
Să fie de acord cu opinia autorizată.
Mărturisire: A devenit din ce în ce mai greu, sub agresiunea permanentă a marketingului (adesea agramat) şi a mitologizării mediatice, să-ţi mai exerciţi aceste drepturi în lumea de azi. Iar în România, şi mai şi. Ar merita inventată o asociaţie internaţională de recuperare şi protecţie a lor, ca fiind unele fundamentale. Şi asta nu numai în chestiuni de artă, ci chiar la nivelul de bază, al discursului public civil, de fiecare zi. Viziunea cu privire la faptul că "democratizarea" comunicării publice va produce efecte direct proporţionale de extindere a gîndirii democratice (care e, prin definiţie, una critică) s-a dovedit o iluzie mecanicistă. Cu cît comunicăm mai mult, cu atît gîndim mai puţin, iar reflexele democratice ni se şterg pe nesimţite. Ce-i moftul ăla cu "opinia autorizată"? Cu se se mănîncă? Putem fi mîndri că la noi s-a inventat şi-un concept folcloric pentru asta: "sindromul poneiului roz".
Să nu fie influenţat de aplauze.
Desigur. Azi mai mult ca ieri. Cu tot respectul pentru public, care adesea simte nevoia să-şi consume astfel energia latentă, regenerîndu-se după ore de plictis pe banii proprii, aplauzele nu sînt un instrument corect de măsură, ci doar unul de temporară interacţiune cu spectacolul.
Să urmărească atît opera, cît şi demersul de creaţie.
Sună, în principiu, corect. Dar mă întreb, o dată în plus, în ce măsură această aserţiune e un drept sau o îndatorire. Şi în acest caz, graniţa e greu de trasat. Ea depinde, nemijlocit, de felul în care criticul de teatru îşi asumă principiile de responsabilitate generală, de la capitolul anterior al codului "vesel". Abia pe baza lor, raportul dintre operă şi demersul de continuitate (ale unui artist sau al unei echipe) devine relevant. Or, atunci, atenţia concentrată, de durată, a criticului migrează, la rîndul ei, aproape inconştient, de la categoria drepturilor la cea a îndatoririlor. Pe de altă parte, e o iluzie să-ţi imaginezi că poţi vedea tot, citi tot, comenta tot..., fie şi-n grădina ta locală... Pe scurt, sună corect, dar e mult mai greu decît pare.
Să nu se lase păcălit.
Asta-i bună! Wishful thinking, din nou! Cine are aroganţa de a crede despre sine că nu poate fi păcălit? Ba chiar că "are dreptul" să nu fie păcălit? Orice comunicare are potenţialul unei manipulări. Cea teatrală vrea, la rîndul ei, să te păcălească, măcar din cînd în cînd. E răspunderea noastră să nu ne lăsăm, dar e o iluzie absurdă să ne-nchipuim c-am putea-o evita clipă de clipă. Se taie!
Privilegiu unic
Să tacă, atunci cînd tăcerea nu e egală cu păcatul omisiunii.
Lucru pe care, desigur, îl vom şi face, măcar o vreme, mai ales c-am ajuns la... Sfîrşit.
Text din seria "Critica de teatru - Încotro?" (XIII).
[1] Modelul teatral românesc, Bucureşti, UNITEXT, 2001