Faima mondială a lui Lorin, odată cu legenda copilului-minune care a fost, era legată şi de capacitatea aceasta extraordinară de a pătrunde imediat în adîncul creaţiei compozitorului şi de a memora pe loc ceea ce alţii învaţă în timp. Asta, pe lîngă urechea absolută şi gestul dirijoral de o claritate desăvîrşită.
Copil prodigiu, într-adevăr, se născuse, ca să spun aşa, cu vioara în mînă, lua lecţii de dirijat la vîrsta la care alţii abia se pregătesc să intre în clasa întîi primară, iar la unsprezece ani, Toscanini însuşi îi încredinţa bagheta pentru a dirija faimoasa NBC Orchestra la Carnegie Hall din New York.
Cu timpul, Lorin Maazel avea să dirijeze toate marile orchestre ale lumii, devenind directorul muzical al celor mai prestigioase dintre ele, în Europa şi în America. Citeam acum, cînd s-a stins la 84 de ani în ferma sa din Virginia, că numai Wiener Philharmoniker l-a avut la pupitru de peste patru sute de ori în cincizeci de ani: de 115 ori la Viena, de 108 ori la Salzburg, de 187 de ori în turnee.
În mod oarecum paradoxal, Europa, unde întîmplător s-a şi născut, la Paris, avea să-i deschidă marelui muzician porţile gloriei cu mult înaintea Noului Continent, el fiind de pildă, în 1960, primul american invitat să dirijeze Wagner la Bayreuth Festspielhaus. Şi tot Europa avea să-i rezerve durerea, resimţită de el ca o mare umilinţă, atunci cînd, în 1989, Berliner Philharmoniker l-a ales pe Claudio Abbado şi nu pe el drept succesor al lui Karajan. Cu atît mai mult cu cît Lorin convocase deja o mare conferinţă de presă pentru a mulţumi Orchestrei pentru alegere...
Fiind din zodia Peştilor, naviga în mod firesc în adîncurile oceanice ale muzicii, uneori părînd să fi abandonat pentru o clipă acel imperiu al magiei în care era stăpîn. Succedîndu-i lui George Szell, a fost timp de zece ani prim dirijor şi director muzical la Cleveland Symphony Orchestra, una dintre cele mai bune orchestre din lume. Această perioadă din viaţa sa şi a faimoasei orchestre se încheia cu Requiemul lui Verdi, iar Lorin a dorit din prima clipă ca partea sopranei să fie cîntată de mine. Trei concerte la rînd cu Requiemul verdian, în care trebuia să ţin piept forţelor reunite a trei sute treizeci de muzicieni, orchestră şi cor. La primul dintre acestea era în sală şi pianista Israela Margalit, soţia de atunci a lui Lorin, de care tocmai divorţa. L-am simţit încordat, deşi atît de stăpîn pe marile manevre sonore ale creaţiei verdiene.
Înaintea celui de-al doilea concert, cînd Israela nu era în sală şi Lorin părea jovial şi destins, i-am spus pe un ton de confidenţialitate că nu mă simt prea bine şi că-l rog să ţină în frîu cu blîndeţe uraganul orchestral. N-aveam absolut nimic, iar Lorin a făcut un balet inimaginabil obţinînd de la orchestră şi cor culori şi pianissime de vis, spre gloria cîntului. Un triumf pentru toţi. De atunci ne-am împrietenit şi mai tîrziu, la Viena, avea să-mi spună, ca între violoniştii ce eram amîndoi la origine: "Ce bine e să cîntăm împreună, că dirijezi tu în scenă...!".
Aveam să colaborăm de multe ori, în ovaţiile publicului, între altele la două premiere mondiale. Prima, la Teatrul alla Scala din Milano: Un Re in ascolto de Luciano Berio, o poveste a inconvenienţelor teatrale, în care eram la protagonista, răzbunînd, prin splendoarea vocii, prin desăvîrşirea cîntului şi prin personalitatea scenică, destinul tuturor artistelor de care directorul teatrului (Il Re, regele) nici nu vrea să audă. La protagonista, însă, iată că refuză să colaboreze cu un astfel de tiran!
Cealaltă premieră mondială ne reunea la Ierusalim, la împlinirea a 3.000 de ani ai Oraşului Sfînt, eveniment pentru care marele compozitor polonez Krzysztof Penderecki a compus atunci paginile extraordinare din Seven Gates of Jerusalem, partea sopranei fiind scrisă pentru vocea mea. Triumf pentru noi toţi, şi la întrebarea pe care o formulează Penderecki: "Oare cine va mai cînta după tine aceste pagini?", răspunsul a venit, culmea, la Bucureşti, în cadrul Festivalului Enescu, cînd a fost nevoit să împartă paginile scrise pentru mine între două soprane, una cu voce înaltă, alta cu note grave... Dar asta-i altă poveste.
Între timp, înregistrasem cu London Symphony Orchestra, sub bagheta lui Lorin Maazel, La Rondine de Puccini, cu Placido Domingo, Kiri Te Kanawa, David Rendall, Leo Nucci. Lorin stăpînea perfect partitura. Domingo n-o prea studiase şi venea conştiincios în studiourile de înregistrare pe la 8 dimineaţa, aşezîndu-se imediat la pian cu notele în faţă. Iar Kiri Te Kanawa, care pronunţa cuvintele italieneşti cu modulaţii maori, îl scotea din minţi pe Domingo, care a întrebat-o în auzul tuturor dacă a venit acolo să-i încurce pe alţii ori ca să fie fotografiată pentru presă...Modestie à part, pe mine, sincer vorbind, m-a făcut să surîd articolul publicat la Paris de Opéra International, în care criticul Sergio Segalini scrie că acel disc n-ar fi trebuit publicat dacă n-ar fi cîntat şi Mariana Nicolesco.
A plecat Lorin, a plecat un imens depozitar al marii muzici, un dirijor în urma căruia rămîn, se pare, peste trei sute de înregistrări simfonice. A plecat un adevărat artist şi un adevărat prieten pentru cei care au avut privilegiul de a face muzică împreună cu el.