Întotdeauna mi-a fost puţin frică de filmele care dau impresia că pot merge la infinit. Unele plictisesc, altele - cum este şi cazul celui difuzat în avanpremieră la Cinemateca Română - nu. Realizat de celebrul Michael Haneke, Code inconnu / Cod necunoscut va veni pe ecranele româneşti, cu sprijinul Casei de Filme Filmex.
De foarte mult timp nu aţi mai văzut un film cu secvenţe atât de lungi, în care pesonajele sunt lăsate pe îndelete să respire, să tacă, să existe cu naturaleţe, să monologheze. Prea obişnuiţi cu rapiditatea tehnologică din filmele americane, trebuie să vă dresaţi răbdarea la un film european. Alt ritm, un stil nou, documentarist, o profunzime prin acumulare şi, prin trimiteri la societatea actuală naţională, un mesaj pentru noi mult mai impresionant ca de obicei.
Trei centre de greutate cu acelaşi calibru - unul francez, unul african şi unul românesc - îşi echilibrează forţele într-o armonie dulce-amăruie. O actriţă franceză la începuturile carierei (Juliette Binoche, într-un registru ce pare acelaşi şi mereu altul), cu grupul ei afon de prieteni; o familie de africani musulmani confruntaţi cu diverse probleme ale copiilor (uneori mult superiori faţă de europenii din film) şi un grup de români plecaţi în străinătate ca emigranţi ilegali la cerşit sau pentru a-şi câştiga bani pentru ridicarea caselor.
Filmul acesta, care vorbeşte fără stridenţe despre lipsa acută a comunicării dintre oameni - rude, străini, cuplu, familie, necunoscuţii alături de care mergem prin oraş - este o bucurie cathartică. În primul rând pentru eleganţa realizării, a decodării, cu mare ştiinţă, a celor mai intime probleme din trei culturi diferite. Şi, deloc în ultimul rând, pentru prezenţa pe generic a unei actriţe românce ce poate să le ţină piept fără probleme celebrilor ei confraţi într-ale artei, doamna Luminiţa Gheorghiu.
Cristina Zaharia: Încep prin a vă pune o întrebare la îndemână. Cum aţi ajuns să colaboraţi cu Haneke?
Luminiţa Gheorghiu: Am fost la Casa de Filme Filmex să dau probe. Ştiu că au dat mai multe actriţe. Au fost şapte-opt actori pe rol, chiar dacă era vorba de unul mic, de o replică.
C.Z.: Şi după ce aţi fost acceptată, ce părere aţi avut de rolul citit?
L.G.: Eu l-am cunoscut pe Haneke aici, când a venit să vadă probele. Am stat cu el de vorbă. Textul mi se părea nevorbit, doar tradus. Era doar o variantă tradusă din germană (pentru că el este austriac). I-am explicat părerea mea, a înţeles. Simţeam că mă apreciază.
C.Z.: Se spune că este un regizor foarte meticulos. E adevărat?
L.G.: Foarte. Ne-a anunţat că el trage de la 20 de duble în sus, ceea ce a şi făcut. Dar eram obişnuită de la Pintilie. Filmările au avut loc aici, în România - partea română, desigur - la o distanţă de o oră de Baia Mare. Se pare că personajul Maria este unul adevărat. Sunt foarte mulţi oameni care trec graniţa. Prin păduri, prin ape, merg câte trei zile, picioarele se afundă în mâl, îşi ţin hainele deasupra capului. Iar ce spun eu nu e subiect de film. Şi încă Haneke nu a filmat o astfel de trecere, din criză de timp şi peliculă.
C.Z.: Prima dată filmul a fost prezentat la Cannes. Cum a fost să călcaţi pe covorul roşu, ca invitat?
L.G.: O minune. O splendoare. De fapt, e unul din cele mai frumoase lucruri care mi s-au întâmplat în ultimii ani. Trăieşti o viaţă şi poate să nu ţi se îmtâmple lucrul acesta. Jeanne Moreau a văzut filmul puţin înainte de prezentarea în festival, pentru că urma să aibă o colaborare cu Haneke. Mi-au transmis cuvinte foarte frumoase din partea ei.
C.Z.: Cum v-aţi împăcat cu echipa internaţională?
L.G.: Prietena mea, Ioana Pavelescu, mi-a spus înaintea filmărilor că nu se refuză niciodată o colaborare internaţională. Şi tot ea spunea că mai bine plăteşti tu ca să filmezi cu ei. Cannes nu a meritat pentru clipa de glorie, ci pentru starea de relaxare extraordinară. La mine, relaxarea este egală cu fericirea. Eu m-am dus la probe ca la un examen. Întâi unul în faţa mea. Pentru că îmi doresc să iasă lucrurile într-un anume fel. Mi-a plăcut că eram pe picior de egalitate. Nu poţi să nu simţi când un om te apreciază. Şi eu am simţit tot timpul lucrul acesta. Am putut să fiu în largul meu, să glumeasc, să improvizez. Cât despre Juliette Binoche - ce să spun - chiar este deosebită. Când am apărut pe platou şi a văzut că nu am scaun, a cerut imediat unul. Împreună am apărut o săptămână, cu 2-3 zile de repetiţii. Chiar din prima zi s-a aşezat lângă mine şi am început să vorbim. S-au purtat extraordinar.
C.Z.: V-a dat Haneke vreo speranţă pentru o viitoare colaborare?
L.G.: Doar dacă se iveşte un personaj străin. Pentru că limba e un handicap. E foarte important să ştii mai multe limbi străine la perfecţie. M-am apucat să învăţ engleza şi, chiar dacă îmi mai mut gura la spate ca să încerc să pronunţ, nu am renunţat la visul să iau Oscarul.
C.Z.: Ştiţi că în perioada aceasta sunteţi iar văzută la Cannes?
L.G.: A, da, Marfa şi banii. Mi-au plăcut filmul şi băieţii. Foarte talentaţi. Am jucat rolul mamei unuia dintre ei. Un rol mic şi interesant.
C.Z.: Dacă au fost, ce alte colabărări aţi avut în străinătate?
L.G.: A mai fost una singură. În urmă cu câţiva ani am făcut trei filme de mediumetraj cu un regizor de la CBS. Aveau subiect religios şi au fost difuzate deja de televiziunea română. Extraordinar pentru mine a fost descoperirea modului lor de lucru. O linişte perfectă, ca să nu deranjeze actorul. Impresionantă experienţă.
C.Z.: Cinematografia română începe să se dezgheţe. Îmi permit, aşadar, să vă întreb dacă vi s-a propus un rol într-un nou film?
L.G.: Da, şi-mi place foarte mult. E greu, dar chiar mi-ar plăcea să-l fac. (n.e. E vorba de Maria, filmul din 2002 al lui Călin Peter Netzer, cel care îi va purta noroc şi o va duce peste ani la Berlin cu Poziţia copilului).
C.Z.: Vă doresc să simţiţi în repetate rânduri starea de bine când urcaţi pe covorul roşu la un festival internaţional, ca invitat selecţionat.
L.G.: Mi-aş dori şi pentru mine şi pentru colegii mei. Avem actori foarte buni. Publicul, pe care îl invit la film românesc, sper să fie mereu alături de noi.