Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici film  Sageata  Articole diverse

Ambiţia originalităţii - Ioan Cărmăzan


Tribuna, august 2014
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Nu am fost niciodată fan Ioan Cărmăzan. Debutul său în lungmetraj - Ţapinarii[1] - l-am ratat la cinema, la începutul anilor '80. Era unul dintre acele filme despre care se scria - în general - bine, dar care aveau săli goale. Aveam să-l văd la TVR International, aproape douăzeci de ani mai târziu, într-o vreme când locuiam în străinătate. De aceea, cred, mi s-a părut mai interesant decât l-aş fi socotit în alte circumstanţe. În schimb, am văzut Casa din vis chiar la premiera din 1992[2], iar cu Lişca aveam să mă întâlnesc la aproape 30 de ani după prima sa difuzare pe ecrane, din 1984. Cele trei filme ale lui Ioan Cărmăzan alcătuiesc o posibilă trilogie - a "oamenilor de pământ", scrie Ioan Pavel Azap. Cartea care le este dedicată[3] rememorează câteva momente importante din istoria filmului românesc, până la perioada afirmării şi confirmării lui Cărmăzan - anii '80-'90. Volumul se încheie cu un interviu (intitulat "În momentul de faţă, cinematograful e liber şi trebuie reinventat") şi o arhivă foto[4].


 
Există, în memoria cinematografului românesc, aşa cum s-a păstrat ea până la începutul mileniului trei, o serie de momente şi nume deja consacrate. Câteva din filmele de referinţă ale lui Victor Iliu (La Moara cu noroc), Liviu Ciulei (Valurile Dunării, Eclipsa, Pădurea spânzuraţilor), Mircea Mureşan (Răscoala), Savel Stiopul (Ultima noapte a copilăriei), Mircea Săucan (Când primăvara e fierbinte, Ţărmul nu are sfârşit, Meandre, 100 lei), Lucian Pintilie (De ce trag clopotele, Mitică?), Dan Piţa şi Mircea Veroiu (Nunta de piatră, Duhul aurului), Andrei Blaier (Ilustrate cu flori de câmp), Radu Gabrea (Prea mic pentru un război atât de mare, Dincolo de nisipuri), Iulian Mihu (Felix şi Otilia, Lumina palidă a durerii), Dan Piţa (Filip cel bun, Tănase Scatiu, Concurs, Faleze de nisip, Dreptate în lanţuri, Pas în doi), Mircea Veroiu (Dincolo de pod, Semnul şarpelui, Să mori rănit din dragoste de viaţă, Adela, Umbrele soarelui), Alexandru Tatos (Mere roşii, Casa dintre cîmpuri, Secvenţe, Fructe de pădure), Mircea Daneliuc (Cursa, Proba de microfon, Vânătoare de vulpi, Croaziera), Stere Gulea (Ochi de urs, Moromeţii), Iosif Demian (O lacrimă de fată, Baloane de curcubeu), Nicolae Mărgineanu (Un om în loden), Dinu Tănase (La capătul liniei) sunt deja mai mult sau mai puţin cunoscute. Unele au fost difuzate (la cinema, la TV, în format VSH sau DVD, în retrospective, gale şi cinemateci) cu generozitate sau - chiar şi după abolirea cenzurii, în 1989 - cu parcimonie. Altele (Ţărmul nu are sfârşit şi varianta de autor a Sutei de lei de Mircea Săucan) nu au rulat niciodată la cinema, n-au fost difuzate nici în străinătate, iar în ţară au putut fi văzute rar, doar în cinemateci.


 
Muzica din filmele lui Cărmăzan comentate de Pavel Azap (compozitor, textier şi interpret: Dorin Liviu Zaharia, dar unde sunt Dan Andrei Aldea şi băieţii de la Sfinx, împreună cu care DLZ a realizat neuitata muzică de la Nunta de piatră?) "dăruieşte o realitate, un sens şi o valoare curgerii timpului pe care îl măsoară într-un fel deosebit de viu"[5]. Rezultatul: "un cinema al stărilor, ce sugerează epicul, bazat pe o percepere a vieţii dincolo de imediat"[6]. "Oamenii pământului" din filmele sale, care "se înseriază voit într-o tipologie îndelung chibzuită", sunt deopotrivă ai apei, focului, aerului, cu tot ce nasc ele ca superstiţie şi credinţă, ca datină şi necrisă lege de vieţuire "cum se cuvine". Îşi fac cu pricepere proprie focul, hrana, muzica, soarta. Din când în cînd, omogenitatea este provocată de apariţia unui personaj-surpriză, cum este omul-casetofon din Ţapinarii[7].


 
Imaginea lui Anghel Deca (Ţapinarii, Lişca), Cristian Comeagă (Casa din vis), neobişnuit de expresivă, face vizibilă atmosfera din oameni, starea lor. Frumuseţea lor tainică, aerul de baladă al poveştii, se cer descoperite şi recunoscute cu răbdare. Ceea ce i s-ar putea reproşa lui Ioan Cărmăzan este, poate, o deficienţă în "orchestrarea" tuturor vocilor filmelor sale care, altminteri, funcţionează bine separat. Un comentatori mai acid a numit-o "anvergură intimidantă a unei polivalenţe caleidoscopice", "haos, întîlnire întâmplătoare şi nemotivată de lucruri eterogene"[8]. Aceste observaţii critice nu urmăresc să desfiinţeze un autor (cum crede Ioan Cărmăzan, care e nemulţumit de recenzia lui Valerian Sava din Cinema, unde criticul ar fi scris: "un cretin, nu ştie nimica, a greşit tot, e o aiureală"), ci să arate că "uneori ambiţia originalităţii este manifestă şi lăudabilă, dar concretizarea ei apare vagă, difuză şi confuză în trimiteri, în ciuda ostentaţiei ipotezelor"[9]. Ceea ce susţine Sava este că, în anii '60-'80, au existat şi debuturi mature, care "oricând se vor vedea, vor putea fi comentate fără niciun fel de circumstanţe atenuante, fără rabaturi de la exigenţele maxime"[10]: Viaţa nu iartă, Când primăvara e fierbinte, Duminică la ora 6, Nunta de piatră / Duhul aurului, Cursa, O lacrimă de fată şi altele.  


 
Demersul autorului de a-şi crea - cu mijloacele filmului - un univers propriu (vag inspirat din Paradjanov, Kusturica, Tarkovski şi Pintilie) merită (măcar) puţină atenţie. De la comunitatea de ţapinari fidelă codului etic (asemenea obştii unui schit), trecând prin drama Lişca[11] din care "a mai rămas doar o umbră", şi până la lumea gregară ce a distrus tot ce s-a construit cândva, în Casa din vis, se dezvoltă o întreagă concepţie fatalistă despre supravieţuire: "Iminenţa nenorocirii o poartă pe eroină spre biserica de care au uitat cu toţii. Din ea n-au mai rămas decât zidurile ruinate şi găurile ferestrelor, altfel străjuite de gratii! Altarul a devenit staul de vite. Doar acolo se mai poate afla mântuirea ori se poate naşte un nou prunc. Aceasta să fie singura speranţă?" - se întreabă retoric Bogdan Burileanu[12]. Să fie influenţa lui Pintilie, al cărui asistent Ioan Cărmăzan a fost, la De ce trag clopotele, Mitică?


 
Prin factura lor experimentală şi ne-narativă, cele trei filme ale lui Cărmăzan sunt mai aproape - la modul strict formal - de opere insolite, oarecum dificile şi cvasi-necunoscute, ca Ochi de urs, Lumina palidă a durerii, Moara lui Califar şi Umbrele soarelui. Trilogia lui Cărmăzan caută să recompună un univers arhaic, primordial, în care personajul principal pare să fie însăşi rânduiala omului din veac, preocuparea sa pentru a-şi afla şi împlini rostul pe pământ, de a trăi frumos, în curăţie şi armonie cu natura, cu datina. În toate aceste filme, "umbrele strămoşilor uitaţi" îşi găsesc o nebănuită expresie filmică. Şi totuşi, parcă rămâi, după vizionarea lor, nu atât cu o viziune sigură, matură, articulată a unui cineast, cât cu frânturi de situaţii bine susţinute actoriceşte, în ambianţe plastice sugestive. Dar pot actorii[13] sau scenografia sau muzica să salveze un film (ori să-l articuleze), în lipsa unui concept regizoral bine pus la punct şi a unei dramaturgii pe măsură?


 
De acest univers "dincolo de cuvinte şi imagini", regizorul-poet (care a încercat şi filmul "de public"[14], şi pe acela sufocat de "umori şi nebunia de a scăpa de sub comunism"[15]) se simte încă atras: "La ora de faţă sunt într-o altă fază, am scris un scenariu, Scara de mătase a vieţii, în care mă apropii din nou de lumea mică şi măruntă, lumea asta a mea în care tandreţea, candoarea se povestesc cu ajutorul unor întîmplări simple" - mărturiseşte Cărmăzan în interviul de la sfîrşitul cărţii lui Pavel Azap. Rămâne de văzut dacă mai e cale de întoarcere spre lumea cu "tandreţe şi candoare" (adică perioada căutărilor de sine, ce aveau să eşueze - mai ales după 1990 - în derizoriul tranziţiei) când metafora - oricât de expresivă - n-a fost învinsă încă de neputinţa disperării dintr-un discurs "gros", tezist şi lipsit de subtilitate.


[1] "În Ţapinarii nu întâlnim o fabulă foarte concret structurată şi animată de un predicat care justifică întâmplări, aventuri, deveniri, ci întâlnim o stare a muncii şi a vieţii de ţapinar care pare să fie aşa de când lumea." Co-scenaristul (alături de Ioan Cărmăzan) Radu Aneste Petrescu, Cinema, nr. 9, 1981.
[2] Felul în care Bogdan Burileanu descrie primirea de către public a Casei din vis (în regia aceluiaşi Ioan Cărmăzan) este relevant pentru modul în care spectatorii primesc, în general, un film experimental, un film-metaforă bogat în conotaţii şi tăceri: "Publicul nu se înghesuie la casă. Doar o anumită parte a lui a demonstrat până acum temeritatea de a trece peste prejudecăţi şi eventuale deziluzii anterioare, peste mizeria actuală a sălilor şi formula nefericită de publicitate. Odată depăşite aceste obstacole, puţinii spectatori încearcă, însă, o senzaţie ciudată. Ceva între surpriză şi satisfacţia (fie şi tardivă) lucrului îndelung aşteptat; între derută şi încântare." - Cinema, nr.3, 1992.
[3] Ioan-Pavel Azap, Oamenii de pământ ai lui Ioan Cărmăzan, Editura Ecou Transilvan, Cluj-Napoca, 2014.
[4] Independent de voinţa autorului, bănuiesc, selecţia de fotografii (portrete, diverse ipostaze alături de Sergiu Nicolaescu, de care a fost foarte apropiat, de diverse alte personaje, iar nu - aşa cum ar fi fost normal - poze din cele trei filme discutate în carte) aparţine exclusiv lui Ioan Cărmăzan.
[5] Mădălina Stănescu, Almanah Cinema 1982, pag. 100.
[6] Eva Sârbu, Cinema nr.6, 1984.
[7] "Cota de autentic conferită acestui personaj "secundar" de către actorul Constantin Ghenescu este ridicată şi merită elogiată. Mimica alunecoasă, continuu zâmbitoare, gest rotund, studiat, priviri cântăritoare. Actorul pare concentratul întregii sale lumi." - Mădălina Stănescu, Cinema, nr.4, 1983.
[8] Valerian Sava, Cinema, nr.4, 1983.
[9] Valerian Sava, Magazin Estival Cinema 1983.
[10] Idem.
[11] "Dacă Lişca e interesant, e interesant şi datorită aerului ei de sălbăticiune, de fiinţă hăituită, de om care nu înţelege destinul..." (Ioan Cărmăzan)
[12] Cinema, nr.3, 1992.
[13] Printre interpreţii, bine aleşi, din cele trei filme, se numără: Remus Mărgineanu, Mariana Buruiană, Şerban Ionescu, Zoltan Vadasz, Ecaterina Nazare, Petre Nicolae, Avram Birău, Maia Morgenstern, Gheorghe Dinică, Dan Bădărău, Magda Catone.  
[14] Sania albastră (1987), despre care Eugenia Vodă spunea că e "aerian", "nerealist", "trăznit" (Cinema şi nimic altceva, Editura Fundaţiei România literară, Bucureşti, 1995, pag. 70).
[15] Raport despre starea naţiunii (2004), Lotus (2004), Margo (2006), O secundă de viaţă (2009), Oul de cuc (2010)



 Toate articolele despre Articole diverse


1 comentariu

  • cui bono?
    S'mae, 05.09.2014, 17:09

    E greu de inteles ca cineva a pierdut timp sa scrie o carte despre niste filme fara valoare si ca altcineva mai scrie si un articol despre ele si regizorul lor, dar in fond fiecare face ce vrea cu timpul sau.
    Eu regret ca am pierdut trei minute citind articolul in care autorul nu are curajul sa spuna direct ceva similar cu ce a spus Valerian Sava. Adevarul parfumat nu miroase prea bine.

Resurse

 Alte articole de Marian Rădulescu


Alte articole

 Documentary Mondays - cine suntem, cum suntem, unde suntem, Comunicat de presă
 Programul educaţional TEHC, 2018, lansează un concurs de video-eseuri pentru elevii de liceu, Comunicat de presă
 În curând, Săptămâna filmului European despre romii invizibili, Comunicat de presă
 Zile de film argentinian la Bucureşti, Comunicat de presă
 Comoara Naivă, din 13 aprilie în cinematografele din ţară, Comunicat de presă
 Toate articolele despre Articole diverse


SCRIEŢI LA LITERNET

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected]. Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet.ro? Îl puteţi introduce aici.


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer