Ambiţia originalităţii - Ioan Cărmăzan

Nu am fost niciodată fan Ioan Cărmăzan. Debutul său în lungmetraj - Ţapinarii^[1] - l-am ratat la cinema, la începutul anilor '80. Era unul dintre acele filme despre care se scria - în general - bine, dar care aveau săli goale. Aveam să-l văd la TVR International, aproape douăzeci de ani mai târziu, într-o vreme când locuiam în străinătate. De aceea, cred, mi s-a părut mai interesant decât l-aş fi socotit în alte circumstanţe. În schimb, am văzut Casa din vis chiar la premiera din 1992^[2], iar cu Lişca aveam să mă întâlnesc la aproape 30 de ani după prima sa difuzare pe ecrane, din 1984. Cele trei filme ale lui Ioan Cărmăzan alcătuiesc o posibilă trilogie - a "oamenilor de pământ", scrie Ioan Pavel Azap. Cartea care le este dedicată^[3] rememorează câteva momente importante din istoria filmului românesc, până la perioada afirmării şi confirmării lui Cărmăzan - anii '80-'90. Volumul se încheie cu un interviu (intitulat "În momentul de faţă, cinematograful e liber şi trebuie reinventat") şi o arhivă foto^[4].

Există, în memoria cinematografului românesc, aşa cum s-a păstrat ea până la începutul mileniului trei, o serie de momente şi nume deja consacrate. Câteva din filmele de referinţă ale lui Victor Iliu (La Moara cu noroc), Liviu Ciulei (Valurile Dunării, Eclipsa, Pădurea spânzuraţilor), Mircea Mureşan (Răscoala), Savel Stiopul (Ultima noapte a copilăriei), Mircea Săucan (Când primăvara e fierbinte, Ţărmul nu are sfârşit, Meandre, 100 lei), Lucian Pintilie (De ce trag clopotele, Mitică?), Dan Piţa şi Mircea Veroiu (Nunta de piatră, Duhul aurului), Andrei Blaier (Ilustrate cu flori de câmp), Radu Gabrea (Prea mic pentru un război atât de mare, Dincolo de nisipuri), Iulian Mihu (Felix şi Otilia, Lumina palidă a durerii), Dan Piţa (Filip cel bun, Tănase Scatiu, Concurs, Faleze de nisip, Dreptate în lanţuri, Pas în doi), Mircea Veroiu (Dincolo de pod, Semnul şarpelui, Să mori rănit din dragoste de viaţă, Adela, Umbrele soarelui), Alexandru Tatos (Mere roşii, Casa dintre cîmpuri, Secvenţe, Fructe de pădure), Mircea Daneliuc (Cursa, Proba de microfon, Vânătoare de vulpi, Croaziera), Stere Gulea (Ochi de urs, Moromeţii), Iosif Demian (O lacrimă de fată, Baloane de curcubeu), Nicolae Mărgineanu (Un om în loden), Dinu Tănase (La capătul liniei) sunt deja mai mult sau mai puţin cunoscute. Unele au fost difuzate (la cinema, la TV, în format VSH sau DVD, în retrospective, gale şi cinemateci) cu generozitate sau - chiar şi după abolirea cenzurii, în 1989 - cu parcimonie. Altele (Ţărmul nu are sfârşit şi varianta de autor a Sutei de lei de Mircea Săucan) nu au rulat niciodată la cinema, n-au fost difuzate nici în străinătate, iar în ţară au putut fi văzute rar, doar în cinemateci.

Muzica din filmele lui Cărmăzan comentate de Pavel Azap (compozitor, textier şi interpret: Dorin Liviu Zaharia, dar unde sunt Dan Andrei Aldea şi băieţii de la Sfinx, împreună cu care DLZ a realizat neuitata muzică de la Nunta de piatră?) "dăruieşte o realitate, un sens şi o valoare curgerii timpului pe care îl măsoară într-un fel deosebit de viu"^[5]. Rezultatul: "un cinema al stărilor, ce sugerează epicul, bazat pe o percepere a vieţii dincolo de imediat"^[6]. "Oamenii pământului" din filmele sale, care "se înseriază voit într-o tipologie îndelung chibzuită", sunt deopotrivă ai apei, focului, aerului, cu tot ce nasc ele ca superstiţie şi credinţă, ca datină şi necrisă lege de vieţuire "cum se cuvine". Îşi fac cu pricepere proprie focul, hrana, muzica, soarta. Din când în cînd, omogenitatea este provocată de apariţia unui personaj-surpriză, cum este omul-casetofon din Ţapinarii^[7].

Imaginea lui Anghel Deca (Ţapinarii, Lişca), Cristian Comeagă (Casa din vis), neobişnuit de expresivă, face vizibilă atmosfera din oameni, starea lor. Frumuseţea lor tainică, aerul de baladă al poveştii, se cer descoperite şi recunoscute cu răbdare. Ceea ce i s-ar putea reproşa lui Ioan Cărmăzan este, poate, o deficienţă în "orchestrarea" tuturor vocilor filmelor sale care, altminteri, funcţionează bine separat. Un comentatori mai acid a numit-o "anvergură intimidantă a unei polivalenţe caleidoscopice", "haos, întîlnire întâmplătoare şi nemotivată de lucruri eterogene"^[8]. Aceste observaţii critice nu urmăresc să desfiinţeze un autor (cum crede Ioan Cărmăzan, care e nemulţumit de recenzia lui Valerian Sava din Cinema, unde criticul ar fi scris: "un cretin, nu ştie nimica, a greşit tot, e o aiureală"), ci să arate că "uneori ambiţia originalităţii este manifestă şi lăudabilă, dar concretizarea ei apare vagă, difuză şi confuză în trimiteri, în ciuda ostentaţiei ipotezelor"^[9]. Ceea ce susţine Sava este că, în anii '60-'80, au existat şi debuturi mature, care "oricând se vor vedea, vor putea fi comentate fără niciun fel de circumstanţe atenuante, fără rabaturi de la exigenţele maxime"^[10]: Viaţa nu iartă, Când primăvara e fierbinte, Duminică la ora 6, Nunta de piatră / Duhul aurului, Cursa, O lacrimă de fată şi altele.  

Demersul autorului de a-şi crea - cu mijloacele filmului - un univers propriu (vag inspirat din Paradjanov, Kusturica, Tarkovski şi Pintilie) merită (măcar) puţină atenţie. De la comunitatea de ţapinari fidelă codului etic (asemenea obştii unui schit), trecând prin drama Lişca^[11] din care "a mai rămas doar o umbră", şi până la lumea gregară ce a distrus tot ce s-a construit cândva, în Casa din vis, se dezvoltă o întreagă concepţie fatalistă despre supravieţuire: "Iminenţa nenorocirii o poartă pe eroină spre biserica de care au uitat cu toţii. Din ea n-au mai rămas decât zidurile ruinate şi găurile ferestrelor, altfel străjuite de gratii! Altarul a devenit staul de vite. Doar acolo se mai poate afla mântuirea ori se poate naşte un nou prunc. Aceasta să fie singura speranţă?" - se întreabă retoric Bogdan Burileanu^[12]. Să fie influenţa lui Pintilie, al cărui asistent Ioan Cărmăzan a fost, la De ce trag clopotele, Mitică?

Prin factura lor experimentală şi ne-narativă, cele trei filme ale lui Cărmăzan sunt mai aproape - la modul strict formal - de opere insolite, oarecum dificile şi cvasi-necunoscute, ca Ochi de urs, Lumina palidă a durerii, Moara lui Califar şi Umbrele soarelui. Trilogia lui Cărmăzan caută să recompună un univers arhaic, primordial, în care personajul principal pare să fie însăşi rânduiala omului din veac, preocuparea sa pentru a-şi afla şi împlini rostul pe pământ, de a trăi frumos, în curăţie şi armonie cu natura, cu datina. În toate aceste filme, "umbrele strămoşilor uitaţi" îşi găsesc o nebănuită expresie filmică. Şi totuşi, parcă rămâi, după vizionarea lor, nu atât cu o viziune sigură, matură, articulată a unui cineast, cât cu frânturi de situaţii bine susţinute actoriceşte, în ambianţe plastice sugestive. Dar pot actorii^[13] sau scenografia sau muzica să salveze un film (ori să-l articuleze), în lipsa unui concept regizoral bine pus la punct şi a unei dramaturgii pe măsură?

De acest univers "dincolo de cuvinte şi imagini", regizorul-poet (care a încercat şi filmul "de public"^[14], şi pe acela sufocat de "umori şi nebunia de a scăpa de sub comunism"^[15]) se simte încă atras: "La ora de faţă sunt într-o altă fază, am scris un scenariu, Scara de mătase a vieţii, în care mă apropii din nou de lumea mică şi măruntă, lumea asta a mea în care tandreţea, candoarea se povestesc cu ajutorul unor întîmplări simple" - mărturiseşte Cărmăzan în interviul de la sfîrşitul cărţii lui Pavel Azap. Rămâne de văzut dacă mai e cale de întoarcere spre lumea cu "tandreţe şi candoare" (adică perioada căutărilor de sine, ce aveau să eşueze - mai ales după 1990 - în derizoriul tranziţiei) când metafora - oricât de expresivă - n-a fost învinsă încă de neputinţa disperării dintr-un discurs "gros", tezist şi lipsit de subtilitate.