La ora 12, în faţa Casei de Cultură, mă iau prin surprindere două lucruri. În primul rând, căldura extremă pe care până acolo nici eu, nici prietena care mă însoţeşte nu am avut timp să o simţim, stresate să găsim Casa de Cultură. În al doilea rând, mă încântă, dar mă şi ameţeşte puţin valul de oameni de toate vârstele şi în toate outfit-urile posibile. Uitaţi de marile evenimente high-class de la Bucureşti în care se adună oameni de teatru: la Ideo Ideis poţi să vezi, într-un singur minut, zeci de artişti consacraţi care se amestecă însă, fără nicio sclipire de autosuficienţă, printre adolescenţii din trupele de teatru sau printre voluntarii la fel de tineri.
Intru în holul instituţiei frustrată că e mult mai cald ca în Bucureşti. Poate în timpul jocului uit că e foarte cald iar eu, în bluză cu mâneci lungi. Nici nu apuc să îmi termin gândul când apare evantaiul providenţial, roşu cu insigna Ideo pe el, de la Arcadie (Rusu). Pentru că Ideo Ideis e locul în care nu trebuie să cauţi aproape deloc şi mai că nici nu trebuie să ceri ca să primeşti imediat ceva de care ai nevoie - fie că este vorba un evantai, mapa cu program, apă sau două pastile pentru durere de cap. Şi nu e vorba despre a kind of magic, ci despre oameni care, de la cei mai de sus din organizare până la cel mai tânăr voluntar, manifestă tot timpul bucuria contagioasă de a se face utili şi de a te face să te simţi, oricine ai fi, cea mai importantă fiinţă din lume.
Primesc în curând şi prima porţie de teatru: trupa Yorick din Bucureşti, cu Gâlcevile din Chioggia (Bogdan Acatrinei, Alexandru Tamazlicaru, Robert Nagy, Ana-Maria Copu, Simona Alaci, Irina Dragomirescu, Michelle Heinzl, Andreea-Cătălina Croitoru, Mădălina Andreea Cotorceanu, Liana Ionaşcu) după Carlo Goldoni. Pregătiţi de Ionuţ Kivu, adolescenţii din Yorick pun la bătaie doze sănătoase de umor şi o evidentă plăcere de a fi pe scenă. Un text simpatic şi optimist pe care copiii îl trăiesc sincer. Mă gândesc, în primele minute, dacă nu le-ar fi plăcut mai mult o piesă mai apropiată de registrul temelor actuale din vieţile adolescenţilor. Este clar, însă, că pentru ei a fost mult mai palpitant să se pună în pielea unor femei guralive şi a unor bărbaţi nu tocmai copţi şi mintoşi de acum câteva secole. Lăudabil că au venit în faţa publicului cu un text bine exersat şi asumat.
Cinci nuanţe de negru începe în ritmurile electro-hipnotizant ale molipsitorului Intro al trupei The XX. Trupa vâlceană, alcătuită numai din băieţi (Radu Bunescu, Andrei Gijulete, Ştefan Liţă, Theodor Gabăr, Cristian Constantin şi Sebastian Stroie) şi pregătită de Alex Popescu, se prezintă cu atâta forţă şi siguranţă din primul minut încât, după ce mai trec încă vreo trei, mă întreb dacă nu cumva, în graba sosirii mele la Casa de Cultură, nu am citit bine programul şi asist la montarea unei companii teatrale de sine stătătoare a unor actori profesionişti.
Momentul pregătit de trupa Domino este un spectacol în sensul cel mai adevărat şi plenar al cuvântului. Nu mai are nevoie de nicio ajustare şi de nicio idee în plus pentru a fi prezent pe orice scenă mare din Bucureşti. Umorul insinuat în toate momentele spectacolului este viu şi organic, generat nu doar prin mişcare şi expresii faciale, ci şi prin textul cuceritor de inteligent şi dinamic, cum nu se poate mai potrivit pentru şase băieţi de vârsta lor. Structurile se îmbină firesc şi logic pentru a construi un show pe cât de atractiv şi energizant, pe atât de subtil şi bogat în idei. Dans, text, privire, mişcare, tăceri, încremenire. Mi-aş dori să vadă cât mai mulţi actori consacraţi show-ul realizat de aceşti liceeni. Pentru că ne oferă tuturor o lecţie de teatru şi, mai ales, de atitudine. Se aplaudă frenetic după fiecare scenă în care umorul se arată irezistibil - şi au fost multe!
Urmărindu-i pe cei şase băieţi, care au toţi şanse egale să devină în câţiva ani ani mari actori ai generaţiei lor, mă întreb în ce măsură eu şi alţi profesori ne-am dori cu adevărat ceea pretindem că ne dorim - anume copii entuziaşti, efervescenţi şi creativi. Cu siguranţă că profesorii lor şi, în primul rând, regizorul Alex Popescu, trebuie să îşi găseacă tot timpul noi şi noi resurse pentru a-i pune la lucru pe cei şase într-un fel care să le valorifice din plin şi inteligenţa, şi fervoarea creativă. Pe de altă parte, dacă băieţii transmit mereu aceeaşi energie şi inspiraţie aşa cum o fac pe scenă, probabil că îţi este şi ţie mai uşor, ca profesor, să înţelegi exact ce, cum şi cât să le oferi.
Trezită brusc din reveria lui "dar-cum-ar-fi-dacă-am-funcţiona-tot-timpul-aşa-la-şcoală", se trece la o altă infuzie de umor zdravăn odată cu filmuleţele în care Alex Bogdan, Corina Moise, Vladimir Purdel şi Mircea Postelnicu ne învaţă cum să NU fim ca spectatori. Este greu, totuşi, să nu faci exact ce ţi se comunică în montaje că nu ar trebui să faci, pentru că râzi vulcanic şi gesticulezi cu chef de viaţă în faţa unor mostre pe cât de scurte, pe atât de convingătoare de ironie savuroasă.
Ceea ce a făcut ca inima mea să se lipească instantaneu de Ideo Ideis, pe care nu l-am mai trăit până acum decât filtrat prin experienţele altora, este senzaţia absolută de libertate pe care o simţi la fiecare mişcare. Chiar dacă uneori se creează aglomeraţie la intrare şi chiar dacă spaţiul pare tot timpul prea mic pentru atâta veselie. Tot ceea ce nu se întâmplă în mod normal la teatru aici e uşor suspect să nu se întâmple. Poţi să râzi fără teama de ridicol şi de lipsă de bun-simţ, poţi să baţi din palme cât de tare vrei - pentru că adolescenţii-actori au nevoie de asta mai mult decât de orice altceva - poţi să zâmbeşti oricui, oricând, poţi să faci schimb de impresii cu oricine schiţează un semn de satisfacţie pe chip, chiar dacă nu îl cunoşti. Nu ştiu dacă în ultima lună am râs cât am râs la festival în numai câteva ore.
Mi-aş dori ca Ideo Ideis să se extindă peste tot în ţară şi nu doar cu montările trupelor tinere şi cu atelierele de măiestrie, ci şi cu workshop-uri de "cum-să-te-simţi-extraordinar-de-bine-fără-să-îngurgitezi-bullshit-uri-cu-gândire-pozitivă". Mi-aş dori ca aceşti adolescenţi, alături de coordonatorii lor şi organizatorii festivalului, să se transforme puţin în nişte baloane călătoare, ajungând pe la toţi care au uitat ce înseamnă puterea tinereţii ca atitudine şi starea de graţie pe care ţi-o dă numai teatrul.
I heart Ideo Ideis!
(To be continued with the same joy)
Descarcă programul festivalului Ideo Ideis, 2014 aici..