Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici teatru  Sageata  Festivalul de teatru tânăr Ideo Ideis, 2014

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Vederi nocturne & Români frumoşi - I heart Ideo Ideis (IV)


august 2014
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
25 august 2014. La ora la care scriu aceste rânduri (22:45), sunt în maşina lui Matei, cu colega mea Monica şi cu Roxana, îndreptându-ne dureros de prematur spre Bucureşti, cu o zi înainte de închiderea Festivalului Ideo Ideis, 2014. Aşa că nu avem ce să facem decât să prelungim noi spectacolul. Avem Bob Dylan, The Moody Blues, Metallica, un baton de Fibrobar şi nişte obiecte ale căror întrebuinţări mă depăşesc. Că pleci la drum încărcat cu umor şi oameni mişto e perfect, dar nici nu ştiu dacă nu cumva tocmai atmosfera asta mă face şi mai nostalgică. Sau sentimentală. Se pare că la Ideo Ideis am devenit un pic mai sentimentală decât aveam chef să se vadă. Nu e nimic, în curând suntem la Bucureşti şi, dacă trebuie, se trece la comandă pe mood-ul Brecht cât ai zice Ideo Ideis. Sau mai bine să nu mai zici, pentru că te apucă iar reveriile.

La Matei în maşină e un adevărat tezaur de oldies but goldies şi mă minunez cu încântare că în anul 2014 mai există, totuşi, oameni neatinşi de morbul indie-electro-alternativ-psihedelic etc. Începe Hotel California, dar companionii mei cântă Hotel Cişmigiu pe fundalul old school. Eu nu ştiu să cânt, aşa că scriu. Mă gândesc că Ideo Ideis înseamnă pentru adolescenţii şi tinerii de astăzi exact ce au însemnat acum câteva decenii muzicienii ăştia liberi şi autentici care au revoluţionat muzici şi mentalităţi fără presiunea de a fi cool şi ataşaţi unor puternice strategii de marketing.

By the way, "autentic" este, de ceva timp, unul dintre cuvintele pe care le folosesc numai după ce mă gândesc de o sută de ori de ce vreau să îl evoc. În primul rând, pentru că este puţin dubios să mai vorbeşti despre autenticitate când deja se discută despre post-postmodernism. Suntem produsul a sute şi sute de straturi de discursuri şi transformări culturale, aşa că "autentic" şi "original" sunt concepte supralicitate şi atât de superfluu folosite încât cred că nu mai reuşesc să transmită mare lucru. Despre autenticitate se vorbeşte peste tot, în cronici, în comentarii de liceu, în lucrări academice, în SMS-uri etc. Şi probabil că, statistic vorbind, este unul dintre cel mai des folosite cuvinte în cronicile de teatru (statistică la care trebuie să recunosc că am contribuit şi eu).

Însă după două zile de Ideo Ideis lucrurile nu mai par chiar aşa. Nici nu îmi mai bat capul cu ce ar trebui să însemne asta sau ce nu ar trebui să fie desemnat ca "autentic". La faţa locului pur şi simplu o simţi şi o ştii până la cel mai cerebral nivel. Că toţi ne construim o persona socială, nişte strategii de comunicare sau de relaţionare e un adevăr care nu dispare niciunde, doar că la Ideo Ideis poţi, dacă nu să trăieşti într-o insulă totală de autenticitate, măcar să te regenerezi într-un loc în care, oricât de răsuflat ar suna asta: 1) nu contează cum te îmbraci. Prin asta nu vreau să spun că nu contează dacă ai sau nu branduri tari pe tine, ci faptul că realmente poţi să fii în mod egal "banal" sau excentric, colorat sau monocrom, decent sau "indecent", pentru că nimeni nu dă niciun ban pe asta. Adulţii ar trebui să se gândească serios ce înseamnă o astfel de concluzie în contextul în care aşa ceva se întâmplă la un festival cu şi pentru liceeni, despre care maturii nu obosesc niciodată să fredoneze refrenul plicticos cu superficialitatea şi cu "falsele valori". 2) Nu există vedete, ierarhii, competiţie, zâmbete trucate. Şi nici o "atmosferă pozitivă" prefabricată sub presiunea lui we are one big happy family. Dacă vrei cu tot dinadinsul - deşi cele mai mari şanse sunt să nu vrei aşa ceva - să stai morocănos într-un colţ, nimeni nu te va face să zâmbeşti chinuit când nu ai chef de asta. În acelaşi timp - şi asta o spune cineva pentru care socializarea n-a fost niciodată o chestie tocmai simpatică - dacă vrei să vorbeşti cu cineva, că e director de teatru, actor a cărui imagine o vezi prin toate revistele, coordonator de trupă de liceu, liceeni, oameni de la PR sau voluntari, nimeni nu te va face să pari penibil sau prost picat nici măcar o secundă. La Conciato stă oricine la ce masă vrea. Spoiler alert: cine îşi detectează porniri paranoice în stadiu incipient ar fi bine să nu rateze Ideo Ideis în anii următori.


Al treilea motiv care m-a făcut să îmi mai flexibilizez, cu ocazia asta, percepţia asupra conceptului de autenticitate are nevoie de ceva mai multă dezvoltare. De când mă ştiu, am urât competiţiile, concursurile şi premierile. De la momentul penibil în care trebuia să zâmbesc cu coroniţa pe cap pe care mi-o atârna învăţătoarea rea şi ipocrită până la tot ce a însemnat concurs sau gală în anii de facultate. Bartok spunea cu perfectă luciditate că "Întrecerile sunt pentru cai, nu pentru artişti". Am mai participat, chiar destul de recent, la alte gale pentru tineri artişti - nu din domeniul teatrului, ce-i drept - şi nu am putut părăsi acele locuri fără să mă înfior puţin gândindu-mă că tineri de 20 şi un pic de ani pot aduna atâta presiune şi dorinţă sălbatică de a se remarca ostentativ. Nici vorbă de bucurie pură şi de entuziasmul de a fi împreună pentru a construi ceva alături de oameni care cred în ce crezi şi tu. La Ideo Ideis au existat momente în care, dacă doreau, participanţii îşi puteau pune la bătaie toate resursele de sarcasm şi aroganţă. Nici asta nu se întâmplă. Că o conştientizează în cuvintele astea sau nu, în mod cert, în toţi există ideea că sunt acolo pentru un scop mai înalt decât ei înşişi şi strălucitoarea lor prezenţă. E o lecţie de modestie care le-ar trebui reamintită insistent tuturor celor trecuţi de 20 şi ceva de ani care uită de ce şi-au ales, într-un punct al vieţii, o anumită meserie.

Nu a trecut încă nici o oră şi jumătate de când am părăsit Alexandria şi cred că, încă adânc cufundată în mixul ăsta zăpăcitor de ritmuri, feţe, voci, imagini şi mişcări, cuvântul de care mă simt cel mai mult impregnată este recunoştinţa. Cred că mi-am format reflexul de a spune sau gândi întruna "mulţumesc". Nu că nu ai avea cui să mulţumeşti din 1.000 motive, dar e mai mult decât bucla aia clasică de tip cauză-efect. Să le mulţumesc Andreei Borţun şi lui Alex Ion, să le mulţumesc lui Lenuş de la Atelierul de Teatru şi micuţei Maria Dane, de numai 12 ani, pentru dialogurile pline de miez pe care le-am avut. Să îi mulţumesc Ilincăi Prisăcariu pentru că m-a pus faţă în faţă cu textul propriei adolescenţe, să le mulţumesc tuturor băieţilor eficienţi şi şarmanţi de la Shtanga Boyz, pentru că fără ei nu se putea, să le mulţumesc Corinei, lui Alex, Mircea şi Vladimir pentru filmuleţele Sfaturi pentru spectatori, care fac cât zece comedii. Şi voluntarilor care la 10 seara s-au dus la farmacie pentru două pastile de Nurofen când eu doar întrebasem unde se găseşte o farmacie deschisă. Recunoştinţa ca mod de a fi.


În timp ce eu am scris toate astea, Monica a stat de vorbă cu Roxana (Ioana Decianu) despre teatru, învăţământ, mâncăruri. Matei, concentrat pe şofat, intervine mai rar, dar mereu cu replici "picante", ca şi cum ar fi în plin stand-up comedy. Aflu că Roxana e actriţă. Şcoala de la Cluj. Alte nostalgii. Moment prielnic să îi spun lui Matei că ar fi trebuit să se facă şi el actor. Să fie şi pe scenă, nu doar în spatele scenei.

"Dar cu ce crezi tu că mă ocup în spatele scenei?" "... Mmmm... unul dintre băieţii din echipa tehnică?" Când aflu că m-am înşelat, cu greu îl fac să vorbească serios şi "fără modestie" despre profesia lui. Îmi dă un hint cu proiectul Români frumoşi. Mă gândesc la portretele de la metrou, dar nu vreau să gafez şi îl rog să îmi dea detalii. Aşadar, am fost aduse în siguranţă şi cu o viteză tot timpul în limite legale chiar şi pe drumul foarte liber de Matei Buţă, fotograful care, dacă vrea, poate să fie şi băiatul de la tehnic, şi şofer, şi jurnalist. Şi de câte ori nu mă oprisem la metrou să încerc să îmi trag sufletul, între cele două linii care mă găseau mereu numai pe fugă, contemplând portretul lui Gigi Căciuleanu sau simţindu-mă prost că mă stresez şi alerg prin subteran după lucruri atât de insignifiante când doctorul Ion Bruckner face lucruri atât de măreţe pentru umanitate.

"Deci tu eşti!" "Aha!"

Nici Roxana, nici Matei nu se gândiseră să vorbească despre ei neîntrebaţi. Puteam să ne despărţim la fel de bine fără să aflu cu ce se ocupă. Români frumoşi indeed!

"Scuză-mă!" "Pentru ce?" "Că am crezut că eşti de la tehnic. Bine, evident, respect meseria asta la fel de mult, dar n-am vrut să te simţi..." Râde.

Las-o baltă cu scuzele mic-burgheze cu care te chinui să nu jigneşti pe nimeni ţinându-te, însă, la distanţă egală de toţi. Eşti la Bucureşti. Acum e fix problema ta dacă ştii să rămâi sau nu tot în Ideo Ideis.


I heart Ideo Ideis & Ideo Ideis heart Beatrice! :-)

(The End)

Descarcă programul festivalului Ideo Ideis, 2014 aici..



 Toate articolele despre Festivalul de teatru tânăr Ideo Ideis, 2014


0 comentarii

Click pentru a mări imaginea


Resurse

 Alte articole de Beatrice Lăpădat


Alte articole

 Noaptea teatrului tânăr - Ideo Ideis @ Bucureşti, 2014, Oana Hristea
 POW! Ideo Ideis vine la Bucureşti! - Programul Nopţii Teatrului Tânăr, 2014, Comunicat de presă
 Trecut-prezent (III): În căutarea teatrului frumos - Momo, Ana Creţu
 Trecut-prezent (II): Actorii-creatori - Momo, Andrei Gheorghe
 Îmi plac personajele dure şi corecte! - Ideo Ideis, 2014, Beatrice Lăpădat, un interviu cu Maria Dane
 Toate articolele despre Festivalul de teatru tânăr Ideo Ideis, 2014


SCRIEŢI LA LITERNET

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected]. Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet.ro? Îl puteţi introduce aici.


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer