Atenţie. Specii urbane periculoase. - Carpathian Garden la Undercloud, 2014 & 2015

Carpathian Garden este un spectacol plin de energie, efervescent, care aduce în faţa spectatorilor câteva specii umane din peisajul carpatin autohton. Cu foarte mare mobilitate, Tudor Aaron Istodor şi Radu Iacoban schimbă mai multe identităţi în timpul spectacolului, personajele lor fiind bine individualizate (cu ticurile lor, cu limbajul folosit) şi verosimile, cu toată exagerarea inerentă unei caricaturi. Piesa este regizată de acelaşi Radu Iacoban şi participă la concursul din cadrul festivalului Undercloud, 2014.

Trăsăturile comune între diferitele specii de oameni din piesă (actor de filme pentru adulţi, agent ilegal de parcare, preot, politician etc.) sunt cinismul şi uşurinţa de a fi corupt. În grădina carpatină pare să domnească legea junglei, iar interesele celorlalţi nu sunt importante, poate doar în măsura în care le deservesc pe ale tale.

Agentul de parcare ("bosulică de parcare") ameninţă cu vandalizarea maşinii, dacă ai săi "clienţi" refuză să-i remunereze serviciile cu o sumă acceptabilă. Este, dacă vreţi, o taxă de protecţie. Şi vorbeşte despre aceasta ca şi când ar fi cel mai natural lucru din lume. Politicianul este privit de spectatori atât înainte de a "intra în direct" cât şi după. Diferenţa este, bineînţeles, enormă. Ridicolul politicianului care plânge (punându-şi în cenuşă în cap pentru greşelile trecutului), pentru ca mai apoi să se lanseze în alte promisiuni electorale arată foarte familiar. Actorul de filme porno îşi manifestă încrederea în potenţialul erotic al româncelor, încercând să îşi ajute ţara prin încurajarea producţiile autohtone, după ce şi-a găsit succesul în străinătate. Tudor Istodor abordează verosimil, viu atât figura autoritară a politicianului, cât şi lejeritatea autosuficientă a actorului de filme pentru adulţi sau agresivitatea "de cartier" a parcagiului. Mai ales în rolul "agentului de parcare", Tudor Istodor este foarte expresiv şi natural. Prin interpretarea sa este pusă sub reflector micimea acestui individ care ameninţă, de fapt, siguranţa oamenilor sub pretextul că îi ajută. Încercările sale de a se justifica sau de a se lăuda, complexul de inferioritate de care se apără în faţa publicului, limbajul stradal, gesturile sale - toate acestea sunt extrem de credibile.

Radu Iacoban apare în scenă ca antrenor de oină ocupat să îşi aranjeze meciurile, explicând evoluţia echipei într-o limbă de lemn caracteristică. Devine preotul ipocrit care li se adresează cu o căldură perfidă enoriaşilor, predicând despre păcate pe care el însuşi le săvârşeşte. Directorul de trust media este o figură grotescă (dar deloc neverosimilă în peisajul contemporan), similară celei a politicianului interpretat de Tudor Istodor. Radu Iacoban radiază o autoritate cinică şi coruptă în acest rol, singura sa preocupare ţinând de obţinerea ratingului şi de imobilizarea românilor în faţa televizorului. Cel mai bun rol al său, în opinia mea, este cel al tânărului cu părinţi bogaţi, care trăieşte hedonist, cheltuindu-şi banii pe droguri, alcool, sex şi maşini de lux. Acesta suferă de o atrofiere totală a empatiei sau a respectului pentru alte persoane, pentru societate. Moartea unui membru al familiei nu mai este o tragedie, dacă banii primiţi în compensaţie sunt mulţi la număr. Valoarea unei vieţi omeneşti este, astfel, strâns legată de contul din bancă, lucru care transpare din ce în ce mai des în mentalitatea contemporană şi la care de obicei preferăm să nu ne gândim. În interpretarea lui Radu Iacoban, personajul se articulează dintr-o suită de exclamaţii, insulte, apelative, grimase, dintr-o anumită incoerenţă a poveştii de beţie pe care o relatează. Este ca şi când luciditatea personajului ar fi dispărut cu totul, capacitatea lui de raţiune fiind anulată prin faptul că fiecare cuvânt articulat are legătură ori cu vreo nevoie fiziologică, ori cu vreun tip de dependenţă.

Spectacolul conţine, pe lângă monoloagele mai sus amintite, (re)interpretări de poeme patriotice, figuri ale eroilor naţionale, ştiri şocante şi hip-hop autohton. Cu multă energie, toate elementele acestea sunt puse laolaltă, creându-se o panoramă în acelaşi timp amuzantă şi terifiantă. Costumele se schimbă rapid, personajele la fel, ritmul alert al emisiunii de ştiri de la început păstrându-se pe întreaga durată a spectacolului. Personajele interacţionează cu publicul, prin întrebări, prin insulte, prin comentarii nepotrivite, fapt care dă multă prospeţime spectacolului, cu toate că nu sunt genul de personaje cu care ţi-ai dori neapărat să interacţionezi.

Trebuie spus şi că majoritatea personajelor sunt extrem de comice (mai ales prin enormităţile pe care le debitează), prin acumularea de trăsături negative, prin absurdul şi ridicolul creat. Râsul şi indignarea coexistă. Abordarea acesta, de "studiu de caz", de întâlnire cu personajul pentru a-i asculta discursul are avantajul de a permite diverşilor indivizi imorali să se dezvăluie, aşa cum sunt ei, cu abilităţile lor, cu viclenia instinctivă, capacitatea de a manipula, apetenţa pentru "şmecherie", priceperea la jocul corupţiei.

Piesa are şi momente ce schimbă registrul de la grotesc la sublim (incredibil că poeziile patriotice mai pot fi înălţătoare şi înduioşătoare, când sunt recitate sincer), iar comicul de caracter şi de moravuri lasă loc reflecţiei. Până la urmă, societatea, aşa cum e ea prezentată aici, are ca principale probleme lipsa de principii, imoralitatea membrilor ei. E dificil să susţii o comunitate, atunci când indivizii care o compun sunt, în medie, relativ lipsiţi de conştiinţă civică. De la nivelul cel mai mic (parcagiul) până la cei aflaţi în poziţie de putere (iar râsul spectatorilor devine aici mai crispat). Nemaiavând încredere în ceilalţi, în societate şi (mai ales) în cei care o guvernează, oamenii rămân de un individualism feroce, iar societatea lor, disfuncţională. Pentru că mentalitatea românească tinde să fie de neîncredere: în ceilalţi şi în sistem.

Veniţi aşadar la Carpathian Garden pentru a vedea un tur de forţă făcut de Tudor Istodor şi de Radu Iacoban, pentru a recunoaşte ce vedeţi pe scenă, pentru a râde pentru că recunoaşteţi atât de bine şi, nu în ultimul rând, pentru a vă mai pune nişte probleme.