Ion Indolean: Cum vezi industria independentă de film în SUA şi în lume?
Mike Ott: Cred că în SUA, "independent" nu prea mai înseamnă ceva. Este un cuvânt folosit de corporaţii pentru a face totul să sune mai mişto. (...) Termenul a fost înstrăinat de ceea ce chiar însemna "independent", cred. Deci, ca stare a lucrurilor, în SUA, există o tot mai mare prăpastie între filmul independent şi film prost făcut în studio, de case de producţie. Fondurile se obţin tot mai dificil.
I.I.: Care e relaţia între stat şi cinematografia independentă, în ceea ce priveşte suportul financiar, în SUA?
M.O.: Niciuna. Suntem pe cont propriu total în SUA.
I.I.: Cum vezi lupta între cinematografia independentă şi cea comercială, de tip blockbuster?
M.O.: Pentru mine, ca cineast, blockbusterul e doar acţiune, pe când cinematografia independentă propune poveste şi personaje.
I.I.: Am văzut o parte a trilogiei tale şi am citit câteva articole despre tine. Înţeleg că eşti tipul de cineast care caută realism magic. Cât de dificil este să-l faci şi de ce ai ales acest tip de cinema?
M.O.: Am căutat realismul magic mai mult în cel mai recent film (Lake Los Angeles, 2014). Trologia pe care am făcut-o (Littlerock, 2010; Pearblossom Hwy, 2012 şi Lake Los Angeles, 2014) e dominată de realism şi chiar numai în cel din urmă film este realism magic. Pentru mine, realismul este cel mai interesant. Filmele mele preferate au de-a face cu realismul, precum Close-Up (Abbas Kiarostami, 1990) sau Stroszek (Werner Herzog, 1977), care se află la graniţa dintre real şi imaginar (fapt şi ficţiune), narativ şi documentar. (...) În Littlerock, un băiat pe care l-am găsit joacă o versiune a lui, deci îmi place să iau oameni din realitate şi să-i filmez într-un stil cinematografic. (...) Îmi place Noul Val Francez.
I.I.: Cum te-ai defini ca cineast?
M.O.: Simt că încă sunt student.
I.I.: Ce cauţi când faci un film şi cum faci un film?
M.O.: Pentru aceste trei filme, am găsit întâi spaţiul de filmare, apoi am scris scenariul, pe care l-am adaptat pentru acel spaţiu. Dacă am găsit o parcare pentru camioane sau o piscină, am scris scene în jurul acestor obiecte / locuri. Am început cu locul. Astfel, există o cale spre aflarea şi apropierea de adevăr.
I.I.: Odată, ai spus un lucru destul de logic: "ca artist, trebuie ştii când să nu asculţi criticile". Deci, când asculţi şi când nu asculţi criticile? Există oameni în care ai încredere în acest sens?
M.O.: De obicei, în timpul montajului, când îmi dau seama ce trebuie şi ce nu trebuie să păstrez, încă mă mai întâlnesc cu profesorul meu, Thom Andersen, şi cu câţiva prieteni pe care îi ascult. Pentru mine, este important să încerc să mă ţin de lucrurile care sunt cele mai importante.
I.I.: Din câte am citit şi din câte am văzut, protagoniştii filmelor tale sunt nesiguri şi se află într-o permanentă căutare. Sunt, într-un fel, intruşi sau cel puţin străini ai societăţii. Este aceasta o marcă personală a ta?
M.O.: Cred că da. Sunt interesat de filme cu oameni uitaţi completamente de societate.
I.I.: Acest fapt se leagă de trecutul tău? Ai trăit într-un astfel de loc uitat?
M.O.: Sigur. Dar cred că se poate spune despre oricine că, într-un punct al vieţii, a fost un proscris sau un străin; outsider; câteodată suntem invers, suntem iniţiaţi şi siguri pe noi; suntem insideri. Crescând şi ajungând în lumea filmului şi a muzicii... înainte eram un outsider; unul pierdut. Cinematografia m-a ajutat să ies din toate lucrurile care mă făceau să mă simt nesigur.
I.I.: Să înţeleg că cinema-ul este pentru tine o terapie?
M.O.: Absolut!
I.I.: Te vezi ca 'următorul regizor x' sau eşti doar Mike Ott, un regizor încă tânăr care vrea să fie cunoscut pentru propriile idei şi propriul stil?
M.O.: Mă simt norocos dacă pot să mai fac un film. Totul se va întâmpla aşa cum se va întâmpla.
I.I.: Ca să fiu mai clar, vrei să mergi pe calea vreunui regizor anume sau cauţi o cale pe cât se poate de originală?
M.O.: În toate filmele mele am furat de la regizorii mei preferaţi, dar nu este un regizor anume care să îmi doresc să fiu. Aş dori să îmi creeze propriul drum, dar cred că întotdeauna voi fura de la unii care m-au inspirat.
I.I.: Cunoşti japoneza sau spaniola?
M.O.: Nu.
I.I.: Deci, a fost greu să vezi dacă actorii îşi rosteau în mod natural replicile? Pentru că ei vorbesc în aceste două limbi, în trilogia ta.
M.O.: Cred că atunci când te uiţi la interpretarea lor, poţi spune care parte a fost bună şi care nu; chiar dacă nu cunosc limbile, pot vedea asta pe faţa lor. Am fost mereu atent să respecte scenariul, aşa că am verificat în permanenţă. (...) Cu teza mea universitară am călătorit la multe festivaluri şi am fost mereu în alte ţări; ca şi cum sunt aici, în Cluj, unde nu înţeleg nimic din ce vorbeşte lumea. Este interesant cum limba te poate ajuta sau te poate împiedica.
I.I.: În teoria de film, Andrew Sarris a împrumutat teoria auctorială de la grupul Cahiers du Cinéma şi a spus că, pentru a fi considerat auteur, un regizor trebuie să respecte trei premise: competenţa tehnică (1), personalitatea, deci modul în care arată filmul (2) şi semnificaţia interioară (3). Tu te consideri un auteur?
M.O.: Sper să fiu considerat un auteur, dar nu sunt eu cel care decide. Sper ca lumea să poată vedea ceva într-unul din filmele mele şi să ştie că aceeaşi persoană a făcut şi celelalte filme. Cred că fac filme despre acelaşi tip de oameni, cam acelaşi mediu.
I.I.: Cât de dificil este să satisfaci aşteptările şi să mergi pe calea (cinematografică) pe care ai ales-o?
M.O.: Este foarte greu. Întotdeauna am crezut că va deveni tot mai uşor să fac un film, pe măsură ce avansez în carieră, dar am descoperit că este la fel de greu ca înainte. Şi în special să fac tipul de filme pe care îl caut. Film american independent, în care se vorbeşte într-o limbă străină, care e un fel de film străin, ceea ce face situaţia chiar mai grea. Fiecare pas e dificil.
I.I.: Cât de important sunt pentru tine criticile şi critica de film?
M.O.: Nu prea citesc critica de film. Nu prea ascult criticile. Încerc să nu mă gândesc la aceste două aspecte. Şi dacă crezi prostiile care se spun şi se scriu, şi dacă crezi lucrurile bune; de fapt, sunt tot prostii. E acelaşi lucru. Îţi poate afecta punctul de vedere dacă vrei să impresionezi o persoană sau dai atenţie criticilor de film. (...) Adică, îmi place să discut cu oameni, dar dacă cineva îmi vede vreun film şi îl detestă, nu voi încerca să îl conving să îi placă acel film. În plus, m-am întâlnit cu critici de film care au o idee suficientă despre cinema, iar când am început să discutăm, mi-am dat seama că de fapt nu ştiu nimic despre cinema. Când am început să fac filme, eram foarte reactiv la critică, pentru că presupuneam că toată lume e(ra) mai deşteaptă ca mine, dar acum nu mai e aşa, după ce am întâlnit critici care au scris despre filmele mele şi sunt doar nişte tâmpiţi care nu ştiu nimic. De ce aş fi afectat de opinia lor?
I.I.: Sunt convins că nu toţi criticii sunt tâmpiţi.
M.O.: Sigur că unii sunt geni(al)i. Dar spun că trebuie să am o perspectivă asupra acestui fapt.
I.I.: Ca membru al juriului, ce cauţi la un film?
M.O.: Îmi place ca un film să îmi vorbească. O comedie poate fi amuzantă, dar trebuie să îmi şi spună ceva. Adică, asta este minunat la cinema; poţi merge mai departe de imagine.
I.I.: Cât de dificil este să ajungi la un numitor comun cu toţi membrii juriului în ceea ce priveşte filmul câştigător?
M.O.: Cu membrii acestui juriu încă nu m-am întâlnit; o voi face mâine, când vom discuta. În trecut... depinde, pot fi oameni cu personalitate foarte puternică sau totul poate merge foarte lin. (...) Am avut şi discuţii lungi.
I.I.: Care sunt impresiile tale legate de Comedy Cluj?
M.O.: Nu ştiam la ce să mă aştept, dar am fost surprins de cât de bună e organizarea. Am fost trataţi foarte bine. De multe ori, la festivaluri nu ştii la ce să te aştepţi.
I.I.: Mulţumesc pentru interviu!
M.O.: Da, bune întrebări!