Diaspora internaţionalizată şi goana perpetuă după un loc de muncă într-o ţară dezvoltată economic îmbracă forme şablonarde, unde doar specificităţile etniei pot fi valorizate ca originale. Dar şi acestea în mică măsură, mai ales când acţiunea se desfăşoară la New York, capitala mondială a cosmopolitismului contemporan şi împleticirea limbilor şi intersectarea culturilor sunt banalităţile de fiecare zi ale colosalului şi imprevizibilului Big Apple, numit cândva de Ioan Grigorescu Cocteil-Babilon. Personajele desprinse din fluxul cotidian, ca-n Trilogia S.U.A a lui Dos Pasos, împletesc destine bizare, sunt angajate în tot felul de relaţii pasagere, intersectate întâmpător şi haotic. Din acest haos generalizat îşi extrage substanţa scenariul.
Juanito (Javiar Camara), un bărbat trecut de prima tinereţe, cu o chelie adecvată şi nebărbierit după noua modă, trăieşte de mai mulţi ani, aşa cum poate, în jungla New York-ului şi munceşte pe unde apucă. A venit din Spania pentru a ajunge actor şi face pe actorul într-adevăr, într-un teatru-purice, unde, alături de alţi imigranţi de diferite etnii, îngroaşă grupul "actorilor ruşi" oferind spectatorilor un "original" show rusesc: Katiuska - Spanish Repertory. Ghiveciul abundă în stridenţe kitsch de ţi-e mai mare dragul. Dar pentru bani ce nu face omul! Juanito mai lucrează şi într-un local ţinut de un evreu argentinian, unde predă cursuri de bucătărie spaniolă, cu toate că nu ştie să gătească. Comunică zilnic prin Skype cu mama rămasă în Spania. Cei de acasă îl cred realizat, dar adevărul este dat în vileag atunci când apare vărul său Jorge (Raul Arevalo), un om "ajuns" (crede Juanito) în Spania. Amândoi aveau o altă imagine unul despre celălalt şi America de azi, se vede, este ţara destrămării iluziilor. Ea nu cruţă pe nimeni. Îţi pune oglinda realităţii în faţă. Relaţiile celor doi cu femei sunt de scurtă durată, neangajante. Juanito o are pe Sandra (Carmen Ruiz), iar Jorge începe o idilă cu Holly (Sarah Sokolovic). Când garderobiera teatrului, o bătrână, este înlocuită de Jojo (Tammy Blanchard din Blue Jasmine) Juanito se lansează într-o relaţie cu ea. Nu e sigur că o iubeşte, dar legătura i se pare convenabilă, ca alte relaţii anterioare. Jojo pleacă la Buston, dar se întoarce şi rămâne cu Juanito. Jorge se va întoarce în Spania.
Tribulaţiile amoroase ale celor trei "J" sunt reticent exteriorizate şi încâlcit prezentate în scenariul scris de Elvira Lindo, ca însăşi viaţa. În loc să trăiască, ei supravieţuiesc. Experienţele şi frustrările le-au temperat eroilor filmului avânturile, le-au atrofiat simţirea. Ei acţionaeză robotic mai mult, în virtutea instinctului de conservare, mai puternic decât orice ambiţii de mărire. Talentul lui Juanito e bun în măsura în care el poate fi fructificat. Dacă nu, rămâne un vis neîmplinit, provocator de amărăciune. Şi filmul lui Torregrossa este o comedie cu gust amar. Mulţi comentatori ai filmului au subliniat asta pe bună dreptate. Juanito însuşi face eforturi spre a-şi ascunde ratarea. Mai expansivă şi pasională apare Jojo în interpretarea actriţei Tammy Blanchard, poate prea frumoasă şi radioasă pentru precautul şi apaticul Juanito. Nici arătosul Jorge, vărul său, nu poate duce mai departe relaţia, deşi începutul idilei se anunţa promiţător. Sunt alunecări ale scenariului, prevăzut cu piste colaterale neconcludente, oscilând între comic fluid şi dramă ambiguă. Unde scenarista scapă din mână trama, regizorul "colorează" cadrul cu imagini din freamătul cotidian al oraşului.
De pe stradă, din culisele teatrului, din local, de pe terasa blocului, din apartamentul prea mic unde se înghesuiesc cei doi, căci oraşul trăieşte pretutindeni, în toate cotloanele şi în fiecare din ei. Palierul radiografierii realiste a vieţii eroilor rămâne un bun căştigat de Jorge Torregrossa. Cât de spaniol sau de american este filmul nici nu mai contează. Fapt e că legendarul temperament ardent al meridionalilor europeni apare strangulat, strivit între verticalele zgârie-norilor, decupând din înalt "un cer mai mic", după cum ar fi spus romanicerul John Wain. Iluziile se sting una după alta pe celălalt ţărm al Atlanticului. America nu mai visul, ci expresia dezamăgirii. Viaţa nesperată care i se prefigurează personajului principal Juanito în final îi este adusă ca dar de senzuala Jojo, nu de realizarea sa pe plan profesional, cum şi-ar fi dorit. Sau "viaţa neaşteptată" e chiar această dezamăgire surdă, continuă, reprimată, purtată cu stoicism sisific, descrisă linear şi sincer în filmul lui Jorge Torregrossa?