Julie e o tânără ambiţioasă şi feministă; Joseph e un reporter cu ştate vechi, dar care a început să-şi cam piardă memoria; Alain e un sunetist simpatic în pragul pensionării; tustrei lucrează la radioul elveţian de limbă franceză. Anul este 1974, luna aprilie. Şeful lor (un om şarmant, dar rece; amant al Juliei) îi trimite în Portugalia să facă un reportaj despre ajutoarele oferite statului iberic de către 'ţara cantoanelor'. Nimic nu le iese cum au plănuit, până când îl întâlnesc pe aproape-majorul Pelé, care pare să le arate calea. Dar nici aşa n-au prea mult noroc. Peste noapte, însă, şansa îi atinge şi se numeşte Revoluţia Garoafelor.
De la un presupus material uşurel, de promenadă, ajung în mijlocul conflictului-pacifist (dacă mi-e permis jocul de cuvinte) care a schimbat regimul politic portughez, iar peripeţiile nu întârzie s-apară. O epocă destul de recentă, dar extrem de diferită ca look e recreată în cele mai mici detalii. Referinţe şi trimiteri de tot felul (mai ales istorice, dar şi culturale), curg doldora, într-un film extrem de reuşit pe mai toate palierele: vizual, narativ, de construcţie a personajelor, ca ritm, ca întâmplări alese spre a fi introduse, ca tipologii umane prezentate, ca peisaje, ca încadratură care, uneori, devine poetic-picturală. De pildă, spre final, chiar se remarcă un minunat cadru cu un hol întunecat ce dă în balconul cu vedere spre o mare a cărei apă azurie se mişcă maiestuos.
Pe parcurs, o Portugalie pitorească ne iese în cale. La un moment dat, într-o secvenţă suprarealist-absurdă, combatanţi din două tabere ideologice dansează (împreună) pe străzile din Lisabona, pe fundalul unui disc ce rulează la pick-up-ul maşinii protagoniştilor. Apoi, nu trece mult timp şi o extrem de comică orgie se produce, pe fundalul unor piese fado absolut minunate. Lucruri grave sunt prezentate nu numai relaxat, ci şi amuzat, cu o ironie constantă faţă de cei trei (plus unul) care s-au nimerit să fie într-un spaţiu-timp neprevăzut.