Mălăieş în călcăieş. Mai ştie cineva ce înseamnă asta? De la ce vine? Dar povestea caprei şi a celor trei iezi? O mai citeşte cineva? Desigur, a citi poveşti copiilor e un obicei pe care les nouveaux parents l-au instituit în vieţile pre-şcolarilor de azi mai abitir decât au făcut-o propriii lor părinţi pe timpul copilăriei de acum 20-30 de ani, dar oare, la capătul unei zile corporatist-agitate, câţi dintre ei mai parcurg textul altfel decât moţăind pe suprafaţa sa? Sau dintre patrioţii de serviciu, care îşi sparg piepturile urlând de dragul ţărişoarei, câţi mai vizitează vreun volum de alde Creangă sau Ispirescu? Încă mai interesant, din luptătorii anti-globalizare şi pro-specific naţional, bifează cineva, când şi când, basme, cântece vechi, deochiuri, descântece? Dacă tot e la modă să fim mândri că suntem români, avem şi oarece argumente?
Nu ştiu să spun dacă cei 7 actori ieşeni care joacă şi regizează Mălăieş în călcăieş, spectacol după Ion Creangă produs de Frilensăr, sunt părinţi, patrioţi, stângişti sau mândri. Pot însă să spun că ştiu să citească un text ("Capra cu trei iezi"), să îl privească cu ochi vii, să se joace cu el, să îi găsească sensuri deştepte şi rubedenii cu totul neaşteptate (cine ar fi zis că familiile Capră şi Wolf au sânge de Capulet şi Montague?), să îl aducă în citadinul secolului XXI fără să-i strice aroma de rural atemporal, să recupereze cuvinte vechi aşezându-le, în chip firesc, lângă vorbe noi, să intercaleze muzici noi, subcarpatice, printre colinde şi urături străvechi, să facă muulte altele asemenea, ca semn de preţuire şi bucurie pentru ceea ce au şi am moştenit şi se cuvine să trimitem, proaspăt, mai departe.
Nu e umbră de hipstereala în Mălăieş în călcăieş, după cum nu e timp mort sau plictisit sau inutil. Se râde, cântă, rosteşte şi dansează la foc automat. Singurul potenţial regret pe care îl are un spectator molipsit cu siguranţă de entuziasmul tineresc al întâmplării e durata prea scurtă a spectacolului. E rost de mai mare amplitudine temporală pentru, de pildă, partea parastasului criminal din final.
Teatrul Naţional din Bucureşti încearcă să aducă la lumină producţiile selectate în proiectul 9G, destinat noii generaţii de creatori de teatru. După ce am privit cele 3 spectacole scoase până acum la lumină (Copii de aruncat, ActOrchestra, DISTOPIE. Shakespeare. REMIX), pot spune cu mână pe taste că primul oraş românesc cu semnal 9G e Iaşiul. În format Frilensăr.