Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici teatru  Sageata  9 din 10

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Managementul succesului vs. poetica eşecului - 9 din 10 la Maratonul Teatrului Independent, 2014


octombrie 2014
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Ultima zi a Maratonului Teatrului Independent, 5 octombrie 2014, a adus în faţa publicului bucureştean, la Teatrul Apropo (Club La Scena) o echipă extraordinară de la Cluj pentru a prezenta 9 din 10 - echipă ai cărei membri participă intens la viaţa teatrală din România, la nivel teoretic şi / sau practic. Leta Popescu, regizoarea spectacolului prezent în competiţia de la Bucureşti, a fost cooptată, în 2013, de către Ferenc Sinkó pentru a semna, alături de acesta, regia Parallel. Spectacolul conceput, coregrafiat şi regizat de Ferenc Sinkó le-a adus Letei Popescu şi Luciei Mărneanu, care a jucat în Parallel alături de kata bodoki-halmen, premiul UNITER pentru debut în 2014. Dar felul în care 9 din 10 se intersectează cu istoria Parallel-ului nu are legătură doar cu regia Letei Popescu şi cu prezenţa Luciei Mărneanu în spectacol (aceasta fiind înlocuită, după plecarea din ţară cu o bursă de studii, de către Doru Taloş). Parallel a fost, pentru Leta Popescu, startul care i-a dat posibilitatea să găsească un nou drum către propriul univers regizoral, datorită acumulărilor produse prin lucrul alături de prietenul său Ferenc Sinkó. Mai mult, asociaţiile GroundFloor Group şi ColectivA, care au produs Parallel, au sprijinit de la bun început, prin toate mijloacele, apariţia şi dezvoltarea Asociaţiei Reciproca şi ale Reactorului de creaţie şi experiment, producătorii spectacolului 9 din 10.

Oana Hodade, absolventă de actorie la Universitatea de Arte din Târgu-Mureş, se ocupă în egală măsură de scris şi de Librăria GOG pe care a fondat-o. După ce a studiat artele spectacolului la Barcelona, Oana Mardare a înfiinţat la Cluj, în 2013, proiectul Reactor de creaţie şi experiment, alături de Doru Taloş, prezent, împreună cu Oana Mardare şi Oana Hodade, în distribuţia actuală a spectacolului. Ana Cucu-Popescu, dramaturgul spectacolului prezent în competiţia Bucharest Fringe, este, la rându-i, un teatrolog activ implicat în peisajul teatral al Clujului. 9 din 10 constituie primul proiect realizat de Asociaţia Reciproca în colaborare cu Reactorul de creaţie şi experiment şi este şi primul spectacol la care Leta Popescu a lucrat singură ca regizoare, bucurându-se însă, în continuare, de îndrumarea lui Ferenc Sinkó. Toate aceste nume şi date merită amintite pentru că 9 din 10 este, întâi de toate, rezultatul întâlnirii unor artişti plini de pasiune şi dedicare, a căror muncă nu se cuantifică decât prin prisma reuşitelor colective.

Cu toate aceste "realizări profesionale" te poţi întreba, pe bună dreptate, de ce s-ar apuca un colectiv de tineri cărora pare să le fi ieşit totul de un spectacol care să îi confrunte tocmai cu eşecurile şi frustrările lor. După 9 din 10 însă, nu poţi decât să înţelegi şi mai bine, la fel ca după Parallel, că aceşti oameni sunt ceea ce sunt ca artişti tocmai pentru că ştiu să se agaţe de ce îi doare mai tare pentru a transforma totul în materie artistică. Aşa-zisa perfecţiune iradiază, se pare, din asumarea onestă a unui soi de masochism care produce artă. O artă care produce, la rându-i, alte suferinţe. Şi aşa se naşte perfecţiunea - e drept, nu perfecţiunea măsurabilă a autorilor de bestseller-uri motivaţionale, nu perfecţiunea sclipitoare, arogantă, rotundă în sine şi prin sine, ci perfecţiunea care se autoproclamă ca organism deviant.

9 din 10 a pornit din intenţia Letei Popescu de a diseca felul în care funcţionează cărţile motivaţionale şi cei care le iau ca punct de sprijin pentru orice problemă de relaţionare şi afirmare. O idee jucăuşă şi originală, deşi este, pe de altă parte, legitim să te mai întrebi: şi care e faza dacă într-o sală mică ne adunăm câţiva care oricum nu credem în genul ăsta de formule? Este vorba doar de entertainment? Este vorba despre puţină pedagogie care ne serveşte iarăşi poezia cu "lipsa de autenticitate" şi "lipsa de comunicare"? După o săptămână în care m-am gândit persistent la spectacolul Letei, dincolo de ceea ce se vede şi simte într-o oră şi un sfert, am realizat cu bucurie că tânăra regizoare reuşeşte să ne incite din nou printr-un produs care e perfect valid, bine construit şi convingător prin ceea ce comunică nu numai în adâncime, ci şi la suprafaţă, la fel cum se întâmplă şi în Parallel, unde concluzia cea mai la îndemână, la o primă vedere, este îngustimea unei societăţi care nu acceptă diferenţa. Straturile multiple se relevă, însă, treptat şi dureros, abia în meditaţia solitară de după spectacol, când realizezi că demonul interior atacă întotdeauna şi mai traumatizant decât orice instituţie sau autoritate. (În treacăt fie spus, întoarcerea recurentă la Parallel în acest eseu înseamnă - pe lângă subiectivitatea experienţei teatrale puternice pe care mi-a stârnit-o şi pe care mi-o asum în interpretare - posibilitatea de a pătrunde, până într-un punct, în identitatea dovedită coerentă a câtorva dintre artiştii implicaţi. Parallel nu este, însă, un standard ori o premisă şi nici o raportare claustrantă la orice au mai făcut sau vor mai face Leta Popescu şi / sau Lucia Mărneanu).

9 din 10 rămâne, totuşi, un exerciţiu de umor, mustind de ironie şi autoironie. Temele din Parallel vibrează şi în textura spectacolului 9 din 10, dar aici vorbim mai degrabă despre exorcizarea ludică şi solară a tot ceea ce în performance-ul anterior este devastator de la un capăt la altul chiar şi când e spus în glumă. Nici în 9 din 10 miza nu este "mişto-ul" facil şi in your face, inevitabil la intersecţia a cinci artişti cu fake-ul cărţilor motivaţionale - deşi această dimensiune există, fără niciun dubiu, şi este delicios, ca efect teatral, că se întâmplă aşa. Dar dincolo de asta, consistenţa spectacolului stă în refuzul de a se opri la investigarea arogantă a unui fenomen rizibil, alegând, în schimb, să meargă în direcţia afirmării unei identităţi clar articulate ca deviaţie a unui mecanism ce se pretinde perfect. În 9 din 10 sistemul este invocat nu pentru a fi demolat, ci pentru a fi transgresat. Acest statement, dincolo de orice mici imperfecţiuni care se pot imputa din cauza schimbării distribuţiei, le-a reuşit într-un mod care are de ce să îi facă mândri pe toţi cei implicaţi în spectacol.

Performance-ul oferă, şi de data asta, o manevrare inteligentă şi provocatoare a corporalităţii. Nu mă pot pune în locul celor patru performeri care au trecut prin acest spectacol, anume Oana Hodade, Oana Mardare, Lucia Mărneanu şi Doru Taloş, dar pot să presupun - chiar dacă e posibil să mă înşel - că, pentru un corp obişnuit să se afirme printr-o dinamizare liberă, efervescentă şi neobedientă în mişcarea scenică, a adopta posturile prefabricate pe care le indică ghidurile pentru orice este chiar mai dificil decât un act autentic de reprezentare corporală. Mecanicizarea corpului, transformarea acestuia într-un automat ridicol, dar pe care mulţi se luptă să îl dobândească, este o provocare din care cei trei ies şi mai pregătiţi pentru a-şi asuma toate defectele de care ar vrea să scape: sânii mici, fundul mare sau talia, atât de inadecvată pentru un "bărbat adevărat" (de apreciat că şi vestimentaţia care, aparent, nu comportă nicio intenţie scenografică specială, pune în evidenţă tocmai defectele pe care actorii şi le reproşează). Imperativul "Stai drept!" este, în acest context, mai mult decât o indicaţie gestuală - el se extinde către un întreg ansamblu de gândire şi percepţie a realităţii. Succesul este mişcarea rectilinie, care sufocă şi avortează oscilaţiile, valurile şi buclele, iar a merge drept este, pentru corpul performativ, o limită mai agresivă decât forţarea poetică a tuturor posibilităţilor sale.

În 9 din 10, corporalitatea există nu doar ca simplă mişcare scenică, ci relevă şi un discurs, subtil, dar atent conturat, pe marginea relaţiilor de putere şi a structurilor dominatoare. Trebuie spus, însă, că aceste excrescenţe ideologice emerg natural din substanţa performance-ului: 9 din 10 este un spectacol reuşit în primul rând la nivelul unei receptări imediate, nu este încărcat de tezism şi nu atacă în nicio direcţie politică; este entertainment pur şi un anti-show construit pe scheletul unui show consacrat. Însă actul performativ al celor trei se dovedeşte ofertant nu doar prin ridiculizarea gestuală a unor indicaţii de tipul "Fii relaxat!" sau "Emană încredere!", ci şi prin meta-referinţele angrenate în joc. Când vocea Big Brother îmbrăcată în suavitatea speaker-ului motivaţional indică din boxe "Imitaţi limbajul corporal al celui cu care doriţi să stabiliţi o relaţie", performerii creează un contact direct cu publicul, prin imitarea aleatorie a gesturilor spontane ale celor din sală. Această performare în oglindă, deşi aparent prietenoasă şi intimă, alimentează, de fapt, o tensiune neresimţită anterior în rândul celor din public. Locul căldicel şi comod al celui venit să-l urmărească autoscopic pe Celălalt este brusc clătinat de dominaţia pe care cei trei şi-o arogă: imitarea este, în primul rând, o performare a puterii, iar impactul este cu atât mai tranşant cu cât gestul vine ca urmare a unui pact fundamentat pe umor şi relaxare. Scaunele sunt şi ele, pe rând, instrumente de consolidare a personei sociale, instalaţii care ţin locul mesei de la simpozion, unde reţelele comunicării sunt retezate de reţetele comunicării sau, la final, sunt chiar vehiculele brutale ale vulnerabilităţii celor expuşi.

Admirabilă în reprezentarea corporalităţii este, de asemenea, adoptarea aceluiaşi reglaj din Parallel, chiar dacă vorbim despre un context cu totul diferit. Corpul se transpune totodată şi în mecanismul denunţat, şi în adevărul inerent pe care vrea, de fapt, să îl semnaleze. În Parallel, începutul amuză fără a anunţa nimic din dramatismul ulterior, deoarece corpul se amplasează în zona ironiei, prin amplificarea şi specularea exerciţiilor de fitness, abia apoi corpurile se relevă ca adevăr al identităţii reale. În 9 din 10, enactment-ul şedinţelor de yoga sau al antrenamentului aerobic reprezintă mici interludii contrapunctice ale momentelor de adevăr, în care fiecare îşi expune vulnerabilităţile şi complexele. Momente care sunt departe de autoviolentarea sfâşietoare din Parallel, dar care indică în continuare o puternică dualizare a sensurilor corpului.

Referinţele despre teatru şi actorie, inserate în seria de sfaturi şi sugestii care asigură succesul, creează un savuros flux ironic şi autoironic ce prefigurează substraturile social-politice conţinute în spectacol. "Cum să fii sincer? Fă un curs de actorie!" este un sfat pe care niciun actor sau profesor de actorie nu l-ar putea da vreodată dacă îşi înţelege cu adevărat statutul. Dar speaker-ul motivaţional, autorul de cărţi despre succes, carismă şi eficienţă, alături de psihologul succesului antreprenorial intră neinvitaţi pe tărâmul unei clase pe care nu consideră ilegitim şi inadecvat să o instrumentalizeze şi supună propriilor scopuri. Actoria nu le mai aparţine actorilor, ea devine un bun public de care oricine poate dispune oricând pentru a se cunoaşte mai bine, pentru a-şi dezvolta intuiţia, pentru a reuşi mai repede şi mai eficace într-o ierarhie fără milă. Oricine este invitat să aibă un contact cu actoria - desigur, prefabricat, limitat şi lipsit de orice risc şi miză personală - pentru a-şi asigura un statut social superior celui al actorului. Prin actorie, sclavul societăţii de consum se ridică deasupra neajunsurilor actorului; el fură mecanismul, dar îi dispreţuieşte şi organicitatea, şi actanţii de drept.

În aceeaşi manieră, un alt procedeu de instrumentalizare se relevă prin discuţia - de asemenea ambalată într-o doză sănătoasă de umor - dintre cei trei amici care urmează îndemnul "Vorbeşte despre subiecte strict actuale" pe baza unor teme extrase din "politică, istorie, ştiinţă, literatură". Că este vorba despre neonazismul asiatic, despre moartea lui Márquez sau sistemul de învăţământ disfuncţional, cei puşi într-o "situaţie de comunicare" instrumentalizează acum cultura, redusă la ceva care trebuie bifat nu din snobismul de salon al intelectualilor, ci din mania socializării al cărei ultim interes este chiar tema de discuţie. Copiii din Africa şi neonaziştii nu mai sunt subiecte în sine, ci devin brusc pretextul unei acomodări relaţionale. A vorbi despre tensiune pentru a detensiona şi netezi teritoriul comod al celui neameninţat de tensiune. Supleţea corpului ca frumuseţe râvnită de occidental, nu ca realitate a inaniţiei. Categoriile vulnerabile sunt, deci, şi la nivel discursiv, nu doar politic, nişte simple mărfuri de schimb care pot contribui cât de puţin la consolidarea statutului celui puternic. Exagerare? Nicidecum: spectacolul marchează şi aici o reuşită tocmai pentru că nu acuză şi nu militează cu sloganuri previzibile, ci dezvăluie acest mecanism exact aşa cum îl perpetuăm cu toţii în bullying-ul nostru cel de toate zilele: neostentativ, în glumă, fără radicalism, ca subiect picat întâmplător în discuţie, cu relaxarea că noi, oricum, nu suntem aşa.

Femeia şi bărbatul de succes sunt preoţii nevrotici ai consumerismului, care se declară liberi de convenienţele instituţiei religioase, dar care îşi consacră trupul şi întreaga identitate unor ritualuri şi mai eterogene decât cele propuse de oricare confesiune. Micile nevroze şi alergii sunt calea către Freud-ul actualităţii, multiplicat prin psihologii şi terapeuţii secolului al XXI-lea. Confucius stă lângă Rhonda Byrne, învăţăturilor japoneze li se asortează dieta mediteraneană, platoul opulent de la simpozion va fi ulterior exorcizat prin austeritatea "apei plate cu lămâie, miere şi ghimbir". Şi toate acestea nu din mult trâmbiţata toleranţă, ci din speranţa rapace că puţin din toate va putea fabrica un produs final de succes. Înţelepciunea tuturor transsubstanţiată în capital pentru Unul. Amestecul de ritualuri consumeriste i se oferă nu unui individ, ci unui recipient care a cărui cerere invocă o ofertă mereu şi mai exotică, şi mai generoasă în serii de înţelepciuni.

Concursul "Care e scopul?", desfăşurat în cea de-a doua parte a spectacolului (poate un pic mai lungă decât era nevoie; se simte riscul diluării la un moment dat), condensează cel mai sistematic mixul obscen de filosofii orientale şi transcendentalism american, citate, aforisme, mantre şi metafore stupide ("Supă de pui pentru suflet") al căror obiectiv este crearea omului nou şi impecabil. Emoţiile există ca să fie anihilate, îndoiala există ca să fie devansată în numele certitudinii, moartea celui drag există ca să îi demonstreze omului de succes că e mult mai puternic decât şi-a imaginat. Precizia şi eficacitatea pe care trebuie să le pună la bătaie concurenţii nu au nicio legătură cu rigurozitatea unei gândiri ştiinţifice. Opoziţia nu este între matematică şi poezie, ci între management şi matematică. Nu exactitate, ci pragmatism. Simulacrul cere întotdeauna un plus de efort pe care realitatea, mai grea sau mai uşoară, nu îl cere niciodată.

În performance-ul semnat de Leta Popescu, dictaturii lui "Fii liber" i se suprapune sugestiv acel 9 din 10 articulat obsesiv de Doru Taloş. Un 9 din 10 care devoalează marea înregimentare a tuturor spiritelor libere aflate în căutarea individualităţii. Şi nimeni nu scapă acestui colonialism, să nu ne amăgim, pentru că ierarhia este mult prea bine consolidată ca să mai viseze cineva, naiv, că poate fi subversiv până la capăt. 9 din 10 nu este doar pentru consumatorii de cărţi motivaţionale, ci şi pentru justiţiarii care nu realizează că repetă, la altă scară, aceleaşi dihotomii. Nimeni nu e mai bun, nimeni revoluţionar, nimeni deloc încorsetat.

Şi ce să mai faci atunci? Simplu: să (te) performezi. Pentru că în urmele invizibile trasate de corp, în urmele invizibile trasate de ochiul care priveşte, în urmele trasate de mâna care scrie, rămâne o undă de libertate. Atât. E "prea mult şi prea puţin", cum spune cineva la finalul performance-ului. Dar va fi mereu adevărat.




 Toate articolele despre 9 din 10
 Toate articolele despre Maratonul Teatrului Independent, 2014


0 comentarii

Click pentru a mări imaginea


Resurse

 Alte articole de Beatrice Lăpădat


Alte articole

 Reacţie Reciprocă - 9 din 10 la Reactor, Alexandra Chițu


SCRIEŢI LA LITERNET

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected]. Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet.ro? Îl puteţi introduce aici.


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer