Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici teatru  Sageata  Mălăieş în călcăieş

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Când teatrul te roade la lingurică - Mălăieş în călcăieş la Maratonul Teatrului Independent, 2014


septembrie 2014
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
În atmosfera urbană caracteristică Bucharest Fringe - Maratonul Teatrului Independent, şapte tineri şi-au făcut apariţia luni, 29 septembrie 2014, pe scena Teatrului de Artă din Bucureşti în costume tradiţionale. Artiştii fac parte din compania de teatru independent Frilensăr, un proiect care "nu aparţine anumitor persoane şi nu poate fi delimitat fizic, fiind un spaţiu ce aparţine artiştilor independenţi, liberi de a transmite ceva-ul lor cu privire la societate. Frilensăr înseamnă dorinţă, bucurie, joc, emoţie, libertate."[1]

Într-adevăr, ceea ce transmit de la bun început cei şapte tineri actori - Ada Lupu (câştigătoarea Marelui Premiu "Ştefan Iordache" la Gala Tânărului Actor HOP, 2014), Loredana Cosovanu (Premiul pentru cea mai bună actriţă la Gala HOP, 2012), Ioana Corban, George Cocoş, Daniel Chirilă, Tiberiu Enache şi Alex Iuraşcu - este o emanaţie de libertate şi sete de joc care nu te poate lăsa indiferent. Spectacolul lor, Mălăieş în călcăieş, reia problematizant celebra poveste Capra cu trei iezi de Ion Creangă. Optând pentru această sursă, cei de la Frilensăr au reuşit să fie fideli spiritului scriiturii lui Ion Creangă, dar intervenţiile originale marchează în acelaşi timp o binevenită distanţare ludică faţă de simpla transpunere a naraţiunii.

Intrarea în scenă a actorilor este deja un indiciu al libertăţii şi prospeţimii cu care se lucrează în Frilensăr: izbiţi de întuneric, cei şapte îşi croiesc drumul către scenă destul de anevoios pe scările din sala Teatrului de Artă. Prologul, care îl familiarizează pe spectator cu atmosfera montării, stabileşte primul contact direct cu cei din sală, atenţionaţi, pe rând, într-un cor polifonic de voci amestecate, să îşi închidă telefoanele. Brusc, începi să te simţi mai degrabă integrat, ca privitor, într-un laborator în plină mişcare, un laborator care îşi refuză sieşi comoditatea şi sedentarismul. Actorii nu îşi calculează fiecare pas şi nu se angrenează în structuri bine sedimentate, preferând mobilitatea şi dinamismul unui corp purtat de fluctuaţiile de moment ale jocului. O alegere curajoasă, pentru că, dincolo de libertatea asumată, anularea siguranţei date de o arhitectură solidă poate conduce uşor la blocaje. Pentru frilensări, însă, experimentul se arată productiv şi generator de noi şi noi energii, transmise publicului fără niciun fel de mediere.

După prologul promiţător, actorii se deplasează cu versatilitate de la ipostaza de povestitori la cea de performeri, marcând, astfel, într-o formulă consacrată, dar nu lipsită de imaginaţie, trecerile de la un episod dramatic la altul. Printre covoarele ţărăneşti şi lădiţele impregnate cu un aer de basm, ni se înfăţişează vechea rivalitate dintre familia Wolf şi familia Capră, rivalitate amplificată de dragostea Vicăi, fata Caprei, pentru una dintre odraslele familiei Wolf. Încercarea taberei Lupului de a lua cu asalt casa Caprei (Ioana Corban), unde au rămas, în absenţa mamei, cei trei copii (Loredana Cosovanu, Tiberiu Enache, Alex Iuraşcu) lasă loc unor momente pline de savoare, în care textul, inteligent şi mustind de umor, sclipeşte la nivel stilistic.

Lupul, intepretat, fatalitate, de însăşi Ada Lupu, este mai puţin crud şi diabolic, cât o combinaţie interesantă de cinism şi detaşare de mafiot care nu are timp de dileme etice, pentru că trebuie să se hrănească. Şi să se răzbune. Tânăra actriţă are meritul de a-şi transforma delicaţea şi supleţea constituţiei fizice în atuuri care fac ca fiecare mişcare, privire şi rostire să i se potrivească milimetric, explorându-şi, fără nicio graniţă, toate formele de expresie, de la articulare verbală până la complexitatea gestualităţii. Fiii ei - interpretaţi de George Cocoş şi Daniel Chirilă - sunt la fel de uşor manipulabili şi previzibili în schema pseudo-vendetei lor ca şi fiii Caprei. În schimb, toate cele patru personaje masculine din Mălăieş în călcăieş dau consistenţă prezenţei lor prin expresivitatea privirilor şi prin nuanţarea graduală a intervenţiilor.

Ioana Corban, în rolul Caprei, aduce o undă de melancolie în toată această avalanşă euforică. Privirea gravă, căreia i se suprapun hotărârea şi curajul aproape neverosimile ale caprei din povestea lui Creangă, schiţează un personaj aparte. "Doamna" Capră pune o mică distanţă între sine şi ceilalţi, agitaţi în permanenţă de socotelile lor difuze. Loredana Cosovanu împrumută ceva din inteligenţa subtilă şi bine articulată a mamei - intuiţia ei este aproape de a salva dezastrul către care se îndreaptă fraţii ei naivi. Însă, ghinion, domnul Wolf şi maşinaţiile sale perverse câştigă. Măcar câteva ore, până când capra rănită îi pune definitiv la punct pe Wolfi.

Mălăieş în călcăieş se finalizează în stilul pildelor brechtiene, în care morala rămâne deschisă, dar mesajul este, totuşi, limpede. În acest punct, fiecare personaj îşi încheie contribuţia la drama din "satul X" printr-o dezvoltare suplimentară a discursului specific personajului său. Abia aici se dezavuează inspiraţia din universul violent şi sângeros al lui Shakespeare (şi bine au făcut că au lăsat referinţa pentru final), în timp ce Lupul-Ada merge şi mai departe cu sondarea semnificaţiilor profunde ale spectacolului, dincolo de situaţiile burleşti. Morala personajului său se comprimă, de fapt, într-o interogaţie care îşi pune problema moralităţii şi fragilităţii graniţei dintre bine şi rău, îndemnând, totuşi, publicul la cumpătare şi la refuzul răzbunării. Nu mai puţin, epilogul se poate citi şi ca manifest artistic, autorii-actori declarându-şi singuri atât încrederea în forţa teatrului, cât şi posibilitatea infilitrării unor erori inerente unui spectacol realizat de tineri.

Interludiile coregrafice, asigurate de Beatrice Volbea, pun în lumină disponibilităţile corporale ale tuturor celor şapte, la fel de buni dansatori, în acest context, ca în calitatea lor de actori. Corpurile în dans reconfigurează spaţiul scenic, păstrând mereu apropierea faţă de public. O secvenţă valoroasă şi matur realizată din punct de vedere tehnic în coregrafie este aceea în care Wolfii pun stăpânire cu voracitate pe corpurile iezilor. Din aceste contursiuni se naşte o frenezie care capătă accente bahic-ritualice, lipsite de orice apanaj comic de data aceasta.

Mişcarea ar fi putut să se lipsească, însă, de fundalul sonor fie tradiţional, fie trecut prin remixări contemporane ale aceloraşi motive folclorice. Oricât de captivant este să îi priveşti pe cei şapte dansând, îmbinarea muzicală dintre tradiţional şi beat-uri de astăzi, sub pretextul "contemporaneizării", a devenit deja un loc comun, suficient explorat în nenumărate alte spectacole. Cei din Frilensăr dispun - nu am nicio îndoială - de suficiente resurse creative şi inovatoare ca să îşi găsească propria formulă şi în această direcţie, pentru că nu au deloc nevoie să treacă prin reţetele altora când ei înşişi posedă un ferment creativ atât de seducător. Din punctul de vedere al muzicii, mai convingătoare decât inserţiile înregistrate sunt tocmai acele sonorităţi generate de actori înşişi, capabili să creeze din plâns, din râsete isterice sau din exclamaţii prelungi o formă autonomă de muzicalitate. Loredana Cosovanu este fermecătoare când îşi plânge fraţii din lădiţa ei salvatoare; băieţii, fie cei din familia Caprei, fie fraţii Wolf, sunt spectaculoşi cu mirările şi enervările lor onomatopeice, iar Ada Lupu ar fi putut să creeze un întreg personaj numai din această explorare organică a sunetelor. Mălăieş în călcăieş nu ar pierde nimic dacă operează o defrişare mai selectivă a cântecelor propriu-zise.

Admirabilă este, în schimb, conceperea colectivă a unui text cu registre stilistice variate, din a căror alăturare se creează un contrast productiv, încărcat de umor şi deloc deranjant. Trecerea bruscă de la moldovenismele rostite cu deliciosul accent specific la sintagme filosofice şi scandări care surprind tematici actuale în România şi nu numai (Roşia Montană, cultura urbană, tehnologia) este echilibrată şi ofertantă pentru spectacol în ansamblu. Scenografia şi costumele fac referire la mediul tradiţional în care se consumă acţiunea, dar decorul, la fel ca muzica, devine prea explicit şi uşor redundant; sunt prea puţine obiectele cu rol funcţional sau estetic real. Trebuie menţionat, însă, că bibeloul anacronic şi greoi pe care Vica îl poartă cu ea peste tot devine cu adevărat o marcă a personajului, fiindu-i justificată prezenţa totemică.

Apropierea tinerilor de zonele tradiţionale ale culturii româneşti este mult mai bine servită de textul lor spumos şi de abordarea acestui univers plin de paradoxuri mai degrabă decât de semnele care trimit în mod direct către un specific etnic. Resursele cele mai valoroase din punct de vedere actoricesc, coregrafic, scenografic şi muzical se găsesc chiar în tinerii actori, care nu au nevoie să caute prea mult în exterior pentru a-şi pune în practică ideile îndrăzneţe.

Forma actuală a spectacolului este cu siguranţă perfectibilă - de la dicţie, pe alocuri, până la structura care tinde către dezorganizare, mai ales în prima parte. Sunt, însă, absolut convinsă că Frilensăr au făcut bine tot ce au făcut în Mălăieş în călcăieş, tocmai pentru că au făcut singuri totul. Mai mult decât spectacolul în sine, m-au entuziasmat fervoarea şi curajul de a se aventura într-o călătorie teatrală în care nimeni nu i-a ţinut de mână. Cred că e mult mai bine să greşească sau să lase vizibile micile imperfecţiuni până îşi găsesc de fiecare dată pulsul care îi individualizează. Într-o lume teatrală în care orgoliile sunt mari şi dorinţa de afirmare consumă mult din energia tinerilor actori, apelul la o formulă colectivă de concepere a teatrului este o dovadă de modestie ce nu va rămâne nerăsplătită.

Urmărindu-i pe Ada Lupu, Ioana Corban, Loredana Cosovanu, Tiberiu Enache, Alex Iuraşcu, George Cocoş şi Daniel Chirilă, am convingerea că aceşti tineri talentaţi pot funcţiona mereu cu aceeaşi ardere totală, împingându-şi limitele fizice până la visceralitate şi dinamitând clişeele. Linia experimentală pe care şi-au asumat-o merită explorată în continuare, fără concesii şi fără complexe. Nu e greu să ţi-i imaginezi pe o scenă mare, într-un subsol murdar sau - de ce nu - chiar într-o peşteră. Pentru că, pur şi simplu, pe Frilensări îi roade teatrul la lingurică.





 Toate articolele despre Mălăieş în călcăieş
 Toate articolele despre Maratonul Teatrului Independent, 2014


0 comentarii

Click pentru a mări imaginea


Resurse

 Alte articole de Beatrice Lăpădat


Alte articole

 Povestea unui spectacol - Mălăieş în călcăieş la Undercloud, 2016, Loredana Cosovanu
 S-a încheiat festivalul Bucharest Fringe - Maratonul Teatrului Independent, 2014, Comunicat de presă
 Iaşiul are semnal 9G - Mălăieş în călcăieş la Maratonul Teatrului Independent, 2014, Mihai Brezeanu


SCRIEŢI LA LITERNET

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected]. Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet.ro? Îl puteţi introduce aici.


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer