Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici film  Sageata  Festivalul de film documentar Astra Film Fest, 2014

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Suntem oameni sau suflete rătăcite? - De que vuelan, vuelan / Am văzut vrăjitoare zburând la Astra Film Festival, 2014


octombrie 2014
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Caracas, Venezuela. Suntem în capitala statului sud-american botezat "mica Veneţie" de către Amerigo Vespucci, în urmă cu cinci secole. Dar ne aflăm departe de Veneţia şi de catolicism, în mijlocul unei populaţii care pare abandonată în braţele moi, dar nesfârşite, ale spiritismului şi divinaţiei. Suntem în ţara în care Santería, o religie sincretică adusă cu vasele de sclavi din îndepărtatul continent african, a împânzit oraşele cu santeros şi santeras, preoţii acestei religii, care practică, nu numai fără oprelişti, ci chiar înfloritor, magia, exorcizarea, legatul şi dezlegatul farmecelor şi blestemelor. O întreagă cohortă de practici pentru care, pe continentul european, în chiar pragul bătăturii noastre geto-dacice, procesele implicând vrăjitoare cu nume exotice colorează cu orice ocazie imaginabilă ecranul nicidecum canonic al ştirilor de la ora 5.
 
În cartierele mărginaşe ale Caracasului, vrăjitoria arată nu ca ultimul, ci ca primul refugiu a mii de venezueleni, iar raportarea lor la ea pare pe rând: primară şi esenţială, ludică şi copilărească, acută şi deznădăjduită. Myriam Bou-Saha şi Ananda Henry-Biabaud, cele două regizoare ale documentarului De que vuelan, vuelan / Am văzut vrăjitoare zburând, ne aduc un film în care realitatea pare să depăşească ficţiunea. Imaginaţia şamanilor-preoţi-vrăjitori îţi dă senzaţia că o egalează cu succes pe cea a unui regizor înrăit de filme destinate exclusiv circuitului festivalier de tip horror & fantasy. Cel mai trist e că, în ciuda umorului negru care răzbate din unele secvenţe, lucrurile, în fond, sunt extrem de serioase. Vrăjitorii sunt "doctori" de suflete şi dau consultaţii. La propriu. Şi, chiar dacă cele trei personaje ale filmului au momentele lor de îndoială în eficacitatea ritualurilor, continuă să meargă din vrăjitor în vrăjitor, în căutarea unei vindecări care se amână mereu şi mereu.
 
Negra Rosa crede că e responsabilă de moartea fiului ei, petrecută în urmă cu mulţi ani, deşi întreaga rememorare îi indică clar absenţa din scena decesului violent. Cu toate astea, nevroza obsesivă căreia i-a căzut victimă o împinge să caute alinarea în dezlegările culpei iluzorii pe care i le oferă aceşti vraci. Până în punctul în care încearcă pe cont propriu să-şi farmece un fost şi, sperat, viitor iubit, pe nume Joseph. Care, aflăm din răspunsurile de după proiecţie ale regizoarelor, nu s-a întors la ea, ceea ce nu o împiedică să colinde vrăjitorii şi să îl aştepte în continuare.
 
Cu Flor, lucrurile sunt şi mai dramatice. În urmă cu optsprezece ani, îi moare sora geamănă. De atunci, are crize care aduc a posedare, nişte transe macabre în timpul cărora "spiritul" care o locuieşte cere într-una să bea. Cerinţă pe care i-o îndeplineşte, din păcate, şi astăzi. Iar scena exorcizării e, de departe, cea mai dificil de urmărit. Ritualul conţine ingrediente greu digerabile: tăierea gâtului unei găini, urmată de ungerea cu sângele ţâşnind din corpul jumătate viu, jumătate mort al păsării. Însoţite de incantaţiile gâjâite ale vrăjitorului-medium, parte din trioul care execută, cu toată recuzita teatrală şi interpretarea perfectă de rol, mica piesă de deposedare.
 
"Ayúdame!" (ajută-mă!) sunt cuvintele disperate pe care Negra Rosa le strigă fotografiei de pe mormânt a băiatului ei. Sunt cuvintele care sumarizează deznădejdea şi nevoia critică de consolare pe care aceşti oameni nu o găsesc, nu mai ştiu cum să o caute în apropiaţii lor sau în cu totul altă parte decât în practicile preoţilor santeros. Iar ei, oricât de ciudat ar părea, arată ca singurul sprijin real pe care îl pot imagina venezuelenii, indiferent de starea lor socială şi economică. Şi, ne spun regizoarele, această situaţie a apărut odată cu "domnia" lui Chavez şi a fost încurajată, prin lipsa de reacţie şi permiterea înfloririi nestăvilite a Santeríei, în dauna catolicismului, a psihoterapiei, a tratamentelor medicale, a bunului simţ şi a corectei evaluări a realităţii. O realitate complicată, în care există şi santeros care nu-şi practică vindecările pe bani, ci din bunătatea sufletului. Dar, ca să ajungă la ei, venezuelenii stau o zi întreagă la o coadă care le aduce un număr de ordine, pentru o întrevedere care va avea loc peste o lună. O cerere imensă! O ofertă pe măsură.
 

Şi rămâi cu o întrebare care parafrazează un cântec cu refren bizar: "are we human, or are we dancer?", votat anul acesta "cel mai ciudat vers", dar care, brusc, nu mai pare atât de excentric. Suntem oameni, raţionali, independenţi, adaptaţi, sau suflete rătăcite, alcătuind o turmă ce dansează nesigură pe o sârmă subţire, în căutarea proverbialului păstor? Şi răspunsul nu e uşor: putem fi şi una, şi cealaltă.
Descarcă programul Astra Film Festival, 2014 aici..




 Toate articolele despre Festivalul de film documentar Astra Film Fest, 2014
 Toate articolele despre De que vuelan, vuelan / Am văzut vrăjitoare zburând


0 comentarii

Spacer Spacer