Aşadar, plecăm de la această convenţie când urmărim filmul, precum şi când îl discutăm. Povestea e absurdă şi uşor nerealistă, dar se trage din tipul de film de public, care îşi asumă condiţia şi accentuează mult nevoia de pact între public şi creator. Publicul ştie că vede o ficţiune pură, aşa că se desprinde din zona de confundare cu personajele şi poate începe să-şi relaxeze sinapsele; să mai şi râdă, pe ici pe colo.
Ieremia Ceapă şi prietenul lui, Nicuşor, sunt tinerii (rrom, respectiv român, un alt aspect creator de contrast) presupuşi a fi protagonişti, pentru că la nivel concret, de multe ori cad în plan secund, în favoarea prezentării în stil documentarist, pe alocuri de tip videoclip, a locurilor vizitate - sat, oraş, drum. Această permutare de planuri provine din faptul că sunt deschise mai multe piste; nerezolvate, iarăşi la nivel concret, la final, ci cel mult la nivel ipotetic: deznodământul merge pe tiparul situaţiei întoarse brusc la 180 de grade şi dă semne că este îndeajuns de gândit încât să închidă corect filmul. Dar, din nou, mai mult la nivel scenaristic-teoretic. Ca să fiu mai clar, transpunerea ideii pe ecran suferă, din cauza acestei lipse de experienţă; aspect provocator de părţi deopotrivă pozitive şi negative. Pozitive pentru că se desprinde din zona de clişeu-universal-pur şi negativă pentru că zonele vizitate - cu numeroase particularităţi în mod normal - nu sunt îndeajuns de lucrate.
Replicile sunt amuzante, dar parcă şi amuzate de propria uneori-lipsă-de-resurse. Scenaristul-producător, deja-amintitul Radu Băzăvan, şi regizorul Lucian Alexandrescu par că uneori (de fapt, de multe ori) se iau în râs (nu doresc o formulare peiorativ-subiectivă, ci mai degrabă o observaţie obiectivă), pentru a nu trebui să îşi asume eventualele gafe sau momente penibile pricinuite când de text, când de actori. Miza e tocmai autenticitatea ardelenească în ceea ce priveşte dicţia şi tonalitatea aferente replicilor, precum şi prezentarea unei tipologii de oameni-rurali specifici unor judeţe precum Sălaj şi Cluj. Oameni care se agaţă cumva într-un mod tâmp de valorile locului şi pentru care acestea sunt unul dintre puţinele elemente dătătoare de sens, rost şi motiv al existenţei lor. Umorul devine facil prin însăşi zona în care e plasat; şi nu sub aspect geografic, acest plasament, ci sub aspect cinematografic sau, mai larg, artistic-narativ. Este format din glume grosolane de tip gag, dublate de naivităţi ale celor doi copii şi câteva scene în care se caută contradicţia, acţiune dramatică discutată ca fiind de-succes-în-ceea-ce-priveşte-provocarea-râsului, de către toţi teoreticienii domeniului.
Ca sunet, post producţia are o calitate destul de redusă, mai ales în comparaţie cu montajul (făcut de o echipă olandeză) dătător de ritm unei pelicule pentru care succesul constă în însăşi capacitatea de a crea dinamism.
Usturoi e un demers onest, creditat de cele două festivaluri din Statele Unite unde a fost acceptat (la care se adaugă Comedy Cluj 2014 şi TIFF 2014, care, totuşi, dacă am fi rezervaţi, am spune că ar fi putut organiza proiecţia peliculei şi ca încurajare a unei iniţiative locale). Totodată, filmul reprezintă un alt pas din deja-tot-mai-întâlnitul-film-românesc-de-gen, axat în majoritate pe comedie.