E şi cazul filmului prezentat la secţiunea Comedy Panorama, De pez en cuando, făcut în Republica Dominicană de tânărul regizor Francisco Valdez, aflat la primul lui lungmetraj în calitate de regizor, treaba lui principală în cinematografie fiind, până în acest moment, operatoria. Mai mult decât atât, el semnează şi scenariul, lucru care m-a făcut foarte atentă la mesaj şi la felul în care e împachetat acesta.
Filmul e o comedie care adună ingrediente ale unei producţii clasice ale genului: mult comic de situaţie, cu joc actoricesc făcut mai mult din expresia feţei şi mai puţin din replici. Dar, chiar dacă replicile sunt scurte, dialogul e construit cursiv, frumos şi foarte clar, rezultatul fiind de o savoare de care îmi era dor în comedia ultimilor ani.
Un scriitor deprimat şi total nemulţumit de viaţa lui hotărăşte într-o zi că ar fi bine să se sinucidă, chiar dacă nu pare a avea un motiv foarte clar. După mai multe încercări eşuate, într-o dimineaţă se urcă la volan, hotărât să se oprească în primul stâlp pe care îl întâlneşte. Numai că soarta hotărăşte să-i dea un accident rutier înainte să provoace el unul, iar şoferiţa care îl loveşte devine subit obiectul pasiunii lui arzătoare. De aici încolo, filmul se transformă într-o nebunie totală, cu răufăcători care pornesc pe urmele scriitorului preocupat acum să-şi apere viaţa, în loc să renunţe la ea, cu foste iubite şi actuali soţi; bonus - un grup de taximetrişti hotărâţi să intre în orice bătălie care li s-ar ivi în cale. Finalul e mai mult decât surprinzător, dar las acest amănunt să se dezvăluie doar celor care vor vrea să-l urmărească.
Pelicula, ca orice comedie, se sfârşeşte cu bine, însă călătoria până la binele final e una încântătoare. Nu e un film uşurel, deşi aşa ar putea părea la prima vedere. Comicul de situaţie e dat de momentele în care fiecare dintre noi s-ar putea recunoaşte, dar şi de absurditatea succesiunii de evenimente. Mesajul e unul cât se poate de simplu şi de onest: nimeni nu e complet fericit cu viaţa lui, dar adevărata calitate a vieţii e dată de imperfecţiunile fermecătoare care ne fac unici.
Un mare plus îl constituie şi coloana sonoră, piesa principală fiind scrisă special pentru acest film. Cu un iz puternic de Manu Chao, ritmul dominican al muzicii întregeşte experienţa de excursie prin cotloanele unei vieţi imprevizibile.
Marele merit al acestui film e senzaţia de bine pe care o lasă mult timp după terminarea lui. Nu doar a mea, ci a tuturor celor care au asistat la proiecţie. Francisco Valdez, prezent la Q&A-ul de final, vizibil emoţionat de reacţiile publicului, a spus aşa: "Filmul e o nebunie; am vrut să-l fac aşa chiar dacă subiectul e unul serios. În viaţă trebuie să învăţam să luăm partea bună a fiecărui rău care ni se întâmplă."