Filmul lui Tudor Giurgiu nu este despre can-can-uri politice. Nu este despre dezgroparea unor adevăruri juridice şi nici despre condamnarea unor persoane reale. Nu la nivel de profunzime. Într-adevăr, privit din perspectiva unei curiozităţi stimulate de întâmplările politice recente, De ce eu? poate fi interpretat şi în acest mod. Dar atunci am pierde din vedere esenţialul. Iar filmul şi-ar pierde din valoarea pe care o are. Pentru că, dincolo de stratul de suprafaţă care poartă imaginea reală a procurorului Cristian Panait, perspectiva de profunzime este una mult mai sumbră şi mai dureroasă. Este perspectiva omului însetat de absolut pus faţǎ în faţă nu cu propria limită, ci cu limita impusă de un sistem ce nu poate suporta radicalitatea fiinţei ridicată la rangul de supraom de către propriile convingeri.
A spus-o Camil Petrescu acum aproape 100 de ani. Cu câteva mii de ani înaintea lui au spus-o grecii antici. Iar astăzi o spune Tudor Giurgiu prin intermediul unui film care, întocmai ca un veritabil Pat al lui Procust îşi propune să reconstruiască imaginea procurorului Cristian Panait.
Personajul lui Cristian Panait este un Gelu Ruscanu contemporan al cărui spirit justiţiar împins până la limita fiinţei umane îi aduce, într-un final, tragicul sfârşit. Impresia mea din momentul în care a început filmul a fost că trăiesc o poveste stranie, al cărei sfârşit îl ştiam deja. Iar, ulterior, privindu-l pe Tudor Giurgiu vorbind despre propriul film, am ştiut că şi el a văzut ielele jucând. Am recunoscut în privirea lui propria mea privire. Şi privirea pe care mi-am imaginat-o întotdeauna la Gelu Ruscanu atunci când spune că "dreptatea nu are privilegiaţi". Este aceeaşi paradigmă a omului "ne-om" rămas cu nostalgia unui absolut pe care nu îl poate atinge niciodată, de fapt. Cristian Panait a fost un "ne-om", unul care şi-a negat propria condiţie umană ce pendulează mereu între două limite, transgresând limita superioară şi ajungând la elementul tragic.
Discutând despre o limită, nu mă refer la limbajul contemporan de lemn în care oricine este capabil să "îşi depăşească limita" şi alte sloganuri publicitare inventate de o epocă a consumatorismului. Mă refer la o limită a condiţiei umane în care ideea depăşeşte conturul propriei fiinţe iar individul devine sclavul ei. Este vorba despre o căutare a absolutului. Dar găsirea lui presupune finalul fiinţei deoarece construcţia noastră nu permite intensitatea perfecţiunii. Or, sistemul ideologic al personajului Cristian Panait, cel care pune justiţia deasupra propriei vieţi, este un sistem al perfecţiunii.
L-am întrebat pe Tudor Giurgiu la finalul filmului dacă atunci când a construit personajul lui Cristian Panait l-a avut în vedere pe Gelu Ruscanu. Mi-a zâmbit complice. Poate pentru că a văzut în întrebarea mea interesul pentru procesul creativ al filmului său. Poate pentru că întrebarea aceasta şi-a pus-o şi el. Mi-am dat seama că l-am luat prin surprindere. Toate întrebările care îi fuseseră adresate până atunci au fost legate de substratul politic: "Dar cine este colegul lui Cristian Panait?", "Dar personajul din final, care îl anchetează pe Panait, ştiţi sigur că a fost Victor Ponta?", etc. După ce şi-a revenit din surprindere, mi-a răspuns. Mi-a spus că a observat la el tendinţa de a crea astfel de personaje, precum George Petrescu din Despre oameni şi melci. Iar apoi a vorbit despre idealismul său. Şi atunci mi-a fost clar că şi el, ca şi mine şi precum vreo câţiva alţi oameni, suferă de viciul idealismului.
Revenind la De ce eu?, momentul-cheie al filmului mi se pare discuţia dintre Cristian Panait şi procurorul Ovidius Păun, şeful său, interpretat perfect de Mihai Constantin. Lovind în el cu fiecare frază, insinuare şi filă din dosar, Ovidius Păun încearcă să îi demonstreze lui Panait că jocurile sunt făcute şi că voinţa proprie nu poate exista în acest joc al puterii, minciunii şi deziluziei. În momentul în care, aflat la limita disperării, Cristian Panait îşi întreabă şeful "de ce eu?", răspunsul fără echivoc primit este revelator. "Pentru că păreai cel mai deştept şi cel mai flămând dintre toţi".
Acest răspuns este revelator pentru explicarea perpetuării unui sistem al corupţiei. E un sistem care funcţionează perfect, după logica cancerului. Cum celula bună, odată devenită canceroasǎ, se răspândeşte şi îmbolnăveşte şi alte celule bune, sistemul corupţiei se perpetuează prin alienarea sistematică a eului în favoarea sistemului. Un astfel de sistem nu este interesat de individul uşor coruptibil. Individul uşor coruptibil este, prin definiţie slab. Iar sistemul, pentru a supravieţui, nu poate concepe în interiorul său slăbiciunea. Miza este individul greu coruptibil, individul puternic. Cel care, odată intrat în joc, va asigura perpetuarea jocului prin însăşi forţa ambiţiei sale. Cel care, odată alienat de propriul sine, devine o armă invincibilă. Cât despre cei incoruptibili? Vor sfârşi prin a alege ieşirea, întocmai precum Cristian Panait.
Incoruptibilul este o eroare într-un sistem bazat pe exploatarea slăbiciunii. Pentru că incoruptibilul este prea puţin fiinţă şi prea mult idee pentru a putea fi exploatat. Singurul mod de a stârpi o idee este de a-i demonstra propria inutilitate. Este ceea ce face Ovidius cu Cristian, este ceea ce face Sineşti cu Gelu Ruscanu. Iar rezultatul este că ideea se retrage, lăsând carapacea umană în voia sorţii pentru a face o ultimă alegere, aceea de a părăsi scena, fără aplauzele spectatorilor.
Filmul lui Tudor Giurgiu este profund, halucinant şi sumbru. Cu siguranţă nu este un film pe care să îl vezi în mall-uri, ronţăind popcorn. Pentru că este un film absolut genial, care te va răscoli şi nu îţi va lăsa nicio speranţă. Provocarea reală în ceea ce priveşte acest film este de a-l decupa din contextul politic românesc şi de a rezista tentaţiei de a-l privi ca pe o formă de justiţie post-mortem. El nu trebuie înţeles la nivel autohton pentru că sensul său este universal, străvechi şi propriu esenţei fiinţei umane. Iar cine spune că, faţă de 2002, sistemul juridic din 2014 s-a îmbunătăţit considerabil, rateazǎ problematica esenţialǎ. Aici nu este vorba despre un sistem juridic de acum 12 ani şi nici despre unul al României. Este vorba despre un sistem străvechi, universal şi imuabil.