O nouă adaptare după La ţigănci

Cred că aceasta, de la unteatru, e abia a doua montare pe care o văd a nuvelei lui Eliade. Prima a fost cea a lui Alexander Hausvater, pe scenariul lui Cristian Popescu, la Odeon, în primii ani '90. Un rol mare al lui Florin Zamfirescu.

Personajului lui Eliade, un mărunt profesor de pian, om de aproape 50 de ani care-şi ratase visurile de artist, ca şi marea dragoste, într-o mult depărtată deja tinereţe, i se oferă pe neaşteptate, într-o zi toridă de vară, ocazia de a pătrunde, printr-o poartă neverosimilă, întruchipată de un banal bordel din oraş, în lumea de dincolo - a visului sau a morţii -, în care totul se poate încă îndrepta. "Fetele" (preotese, iele) îl iniţiază pe Gavrilescu, îi mijlocesc contactul cu "dincolo" şi-i lasă posibilitatea să aleagă. Întors în lumea reală, dar într-un alt timp, unul în care nu mai recunoaşte pe nimeni şi deci în care nu are ce căuta, Gavrilescu se întoarce, învins, în vis - sau în moarte -, mergînd, acum, conştient, de bună-voie, la "ţigănci", unde îl preia, de data aceasta, prima, marea lui iubire din tinereţe.

Spre deosebire de spectacolul lui Hausvater, în care adaosurile la text erau multe (partea a doua fiind chiar mutată în primii ani de comunism, opţiune care nu m-a încîntat) şi scenografia opulentă, cel de acum respectă fidel originalul şi, prin forţa lucrurilor, spaţiul minuscul nepermiţînd mari desfăşurări scenografice, regia se concentrează exclusiv pe actori. Rar vezi, la regizori tineri, cum sînt Andrei şi Andreea Grosu, atît respect pentru text şi pentru actorii cu care lucrează (excelent, de altfel). Scenariul conceput de ei urmează firul lui Eliade, decupajul nu lasă nimic important pe dinafară - concentrează doar unele replici, renunţă la un personaj atribuindu-i altuia replicile lui etc. - şi, cel mai important, nu încearcă să explice nimic, păstrează şi potenţează ambiguitatea.

Ritualul de iniţiere în moarte a lui Gavrilescu poate fi şi o reconciliere a artistului neîmplinit cu arta, o împlinire în vis, trecerea dincolo e (şi) o bucurie - sînt sugestii ale textului, desigur, dar ele apar în spectacol: figura lui Gavrilescu (Richard Bovnoczki) nu e niciodată terifiată; cele trei fete sînt îmbrăcate în negru, în una dintre scene, dar în culori deschise într-o alta; birjarul-dricar din final, cel care-l duce pe Gavrilescu la "ţigănci" şi la întîlnirea cu Hildegard, lasă pe scenă un cal-balansoar de jucărie. Asta poate şi pentru că, pentru Andrei şi Andreea Grosu, La ţigănci e "textul care vorbeşte cel mai clar şi, în acelaşi timp, cel mai ascuns despre vis. Sau nu". Totuşi, chiar dacă ei şi-au propus ca accentul să nu cadă pe ritualul trecerii spre moarte, scenografia lui Vladimir Turturica cam spre asta trimite: impresia dată de cele şase uşi negre dispuse simetric şi acoperite iniţial cu pînză, desigur, neagră, nu poate fi decît cel mult atenuată de candelabrul din beculeţe albe, în chip de coroană de copac.

Spectacolul acesta e centrat pe jocul extrem de atent nuanţat al lui Richard Bovnoczki, un actor de o mare discreţie şi delicateţe, capabil să exprime o gamă foarte întinsă de trăiri cu un minim de mijloace. E o tensiune conţinută în toată atitudinea lui, în voce, în expresiile faciale, ale ochilor, în mişcările degetelor (la unteatru, totul e la vedere, se joacă aproape ca pentru film, nu e loc de multă teatralitate). Vulnerabilitatea, mai ales, îi iese foarte bine, transmisă prin vocea tremurată, şovăielnică, dar şi prin expresia de adîncă neînţelegere şi regret care-i stăruie pe faţă în partea a doua. Gavrilescu al lui e un ins indecis, sensibil peste poate, visător, rob al unor ticuri inofensive, delicat, neadaptat, mereu preocupat să nu deranjeze - figură clasică de perdant (poza de pe afiş spune multe); momentul lui de uşoară răzvrătire în faţa ţigăncilor e doar o ultimă zvîcnire. În orice caz, rolul Gavrilescu va rămîne de referinţă pentru Richard Bovnoczki.

Roluri excelente fac însă şi partenerii lui (e o echipă cu care cei doi regizori au mai lucrat şi asta se cunoaşte). E, cu siguranţă, şi meritul regiei că "fetele" (Corina Moise, Cristina Casian, Florina Gleznea), conturează fiecare cîte un personaj, un tip, nu sînt simple apariţii - şăgalnice, îmbietoare în prima lor scenă (în care iese în evidenţă Cristina Casian), schimbă jocul în partea a doua, cînd întruchipează locatarii din imobilele vizitate de Gavrilescu: personajele schiţate, mai ales cel al Florinei Gleznea, vin să contrapuncteze frust delicateţea şi fragilitatea eroului. Foarte exact e Liviu Pintileasa, folosind registre diferite în cele două roluri ale sale (vînzătorul de bilete din tramvai şi birtaşul). La fel, Mihaela Trofimov, făcînd compoziţie în rolul matroanei ("baba") - îmbrobodită, toată în negru, trăgînd un picior, cu voce îngroşată -, luminoasă, solară în apariţia finală (Hildegard). În fine, în rolul unuia dintre locatari şi, mai ales, al birjarului, Bogdan Cotleţ e o apariţie plăcută, dar parcă un pic monotonă.

Un spectacol foarte frumos. Se face teatru bun la acest unteatru.
 
 La ţigănci după Mircea Eliade
unteatru, Bucureşti
Regia şi adaptarea: Andrei şi Andreea Grosu
Scenografia: Vladimir Turturica
Cu: Richard Bovnoczki, Liviu Pintileasa, Mihaela Trofimov, Corina Moise, Florina Gleznea, Cristina Casian, Bogdan Cotleţ
Proiect finanţat în programul Bucureşti 555, susţinut de ARCUB, Centrul Cultural al Municipiului Bucureşti