În penultima joi a acestui an (18.12.2014), invitatul său a fost Andrei Şerban. Un interlocutor pe cât de sensibil, pe atât de dificil, pe cât de inteligent, pe atât de ironic. Spun dificil, întrucât, în această ultimă joi, s-au întâlnit doi oameni asemănători, care veneau însă din lumi diferite - primul, unul dintre cei mai importanţi regizori de teatru şi operă ai momentului, iar al doilea, regizor al acestei întâlniri. Mai mult, un om al teatrului, al gesturilor şi al emoţiilor, alături de un om al ştiinţelor exacte, dar şi al literelor, al cuvintelor şi al emoţiilor. Inevitabil, câteva scântei tot au ieşit şi câteva zâmbete au fost furate. Dar să o luăm cu începutul.
Cea mai importantă parte a teatrului este, pentru Andrei Şerban, noul, elementul surpriză. Atunci când creează orice, spune el, este esenţial să reuşească a-l surprinde pe celălalt. Şi pe sine.
Întrebat fiind care sunt însuşirile unui mare actor, Andrei Şerban a oferit două criterii fundamentale. Trebuie, în primul rând, să aibă prezenţă, dar nu mă întreba ce e aia prezenţă că nu ştiu să ţi-o descriu. Patapievici accentuează - actorul se decupează din atmosferă, aşa cum o clădire decupează peisajul. E, bravo, i se răspunde (spuneam mai devreme, oricât de asemănătoare, lumea gesturilor şi cea a cuvintelor nu se suprapun întocmai). Iar cea de-a doua însuşire a Actorului este să vrea teatrul cu adevărat. Andrei Şerban spune că el vede acest lucru chiar de la prima audiţie, când actorul are de recitat un poem sau de cântat ceva - dincolo de plăcerea de a-şi auzi glasul, dincolo de adoraţia de a fi adorat, care da, sunt normale la urma urmei, Actorul trebuie să vrea Teatru şi pentru altceva, ceva care se va afla mai presus de el.
Iar importanţa teatrului în sine? Eu joc. Ich spielen. Je jeux. I play, răspunde regizorul, toate sunt cuvinte care răsună exotic sugerându-ţi că se referă la o existenţă departe şi aparte. În majoritatea timpului, noi suntem amorţiţi, iar aceasta este o stare de fapt, nu ai ce să-i faci. Conform lui Andrei Şerban, trecem printr-o etapă neagră a istorie, suntem (vorba celor de la Pink Floyd) numb, nu avem emoţii. Uneori ne îndrăgostim sau ne moare cineva, suferim un şoc foarte puternic şi, abia atunci, ne simţim cu adevărat vii. Or, în teatru, oamenii sunt vii mereu.
Iar aici regăseşte Andrei Şerban scopul unei piese: să pleci de la teatru cu o poftă de viaţă nemaipomenită, aducându-ţi aminte de toate trăirile pe care corpul şi mintea ta sunt capabile să le aibă.
Un mic fragment: