Dincolo-de-terminologie: Despre teatrul politic în 2014

Dacă în prima parte a anului tocmai încheiat m-au marcat cel mai mult două spectacole care abordează gender issues, anume Cockoşi (regia Horia Suru) şi Parallel (regia Ferenc Sinko şi Leta Popescu), cea de-a doua parte a anului a fost devotată în mod special unor căutări socio-politice extinse, inevitabil, şi asupra activităţii mele ca spectator entuziast de teatru. Paradoxul este însă că, deşi spectacolele cu tematică socială şi politică m-au afectat cel mai mult, despre ele am scris cel mai puţin sau deloc. Şi nu e întâmplător: Identity Check, Capete înfierbântate. 13-15 iunie 1990 sau Ein Volksfeind / Un duşman al poporului (Schaubühne Berlin, regia Thomas Ostermeier) sunt doar trei dintre spectacolele care mi-au provocat şi, într-o anumită măsură, chiar modificat conştiinţa de spectator şi cetăţean. Tocmai pentru că nu am reuşit să îmi limpezesc clar procesele interioare ca să pot formula texte cu adevărat critice pe marginea lor, profit de acest context subiectiv şi asumat non-critic pentru a consemna, totuşi, câteva experienţe teatrale semnificative pentru mine în anul care a trecut. 

Aşadar, în ordine cronologică, în lista personală a spectacolelor cu teme social-politice despre care nu am scris în 2014, apar:

 În iulie 2014, Crime (text şi regie Nico Vaccari), cu prilejul aniversării a patru ani de existenţă unteatru. Trupa londoneză BÉZNĂ Theatre a prezentat publicului bucureştean o adaptare după Crimă şi pedeapsă de F.M. Dostoievski, ocazie cu care am văzut, în sfârşit, un spectacol cu adevărat brechtian. Violenţa şi cruzimea sărăciei sunt atât de atent manevrate în vederea eficienţei mesajului social încât, mult mai mult decât emoţie lacrimogenă, ajungi să experimentezi o formă de dezgust îndreptată, în primul rând, către propria persoană.

Mi s-a părut, deci, uşor abject să îmi asum un comentariu neutru şi profesionist, pentru că subiectul este mult prea grav şi mult prea dincolo-de-terminologie. Însă îmi părea rău şi să trec pe lângă acest spectacol fără a semnala meritele celor care au realizat, respectiv găzduit, spectacolul, aşa că m-am gândit, la acel moment, să scriu un eseu personal, asumat non-critic (here we go again), ca să fac astfel dreptate producţiei BEZNĂ Theatre. Însă o mică întâmplare cu un selfie în sala de spectacol şi un comentariu care oglindea exact mecanismul capitalismului hipertrofiat condamnat în montare m-a convins că tăcerea era cea mai decentă reacţie atunci şi acolo. Soluţie pe care, după cum se vede, nu am putut-o urma până la capăt.

 Am urmărit După Traian şi Decebal (Din filele istoriei gay din România), un performance realizat de Mihaela Michailov şi Paul Dunca, la Teatrul LUNI de la Green Hours, în cadrul mini-stagiunii TIR (Teatrul Istoriilor Recente) derulate între 20 septembrie şi 14 octombrie 2014. Pe baza mărturiilor mai multor apartenenţi la comunitatea autohtonă LGBT înainte de '89, Mihaela Michailov şi Paul Dunca ne livrează un performance în egală măsură grav şi plin de umor fresh. Exponenţii acestor micro-istorii subversive îşi povestesc experienţele queer de dinainte de Revoluţie fără a se bloca în revoltă şi resentiment. Deloc paradoxal, teama de represiune, imposibilitatea de a-şi trăi liber sexualitatea în acord cu propria natură şi disimularea perpetuă au creat o comunitate invizibilă, dar fermă, în care transgresivitatea constituia un act politic în sine.

Capete înfierbântate, la care am asistat în cadrul aceleiaşi stagiuni TIR, are tot ce poate fi mai consistent în teatrul politic: distanţare, pluriperspectivism, luciditate, profesionalism desăvârşit al documentării (Mihaela Michailov şi David Schwartz), dar fără a ignora deloc fluctuaţiile factorului uman. Ar fi foarte multe de comentat pe marginea unui performance atât de complex adus în scenă de Alexandru Potocean, aşa că mă voi limita la a mărturisi faptul că momentul cel mai percutant pentru mine a fost acela în care am realizat că perspectiva cea mai lucidă îi aparţine, din nefericire pentru amatorii de dihotomii de tipul "barbari" vs. "intelectuali", minerului Petre Florea. Muncitorul a fost cel mai dispus să explice, fără a căuta autojustificări, mecanismele care au făcut posibilă manipularea sistematică a unei clase fragilizate prin condiţiile de muncă brutale şi izolarea socială. Lipsit de resentiment, cerebral şi cu un discernământ critic remarcabil, minerul se situează la o distanţă considerabilă faţă de deţinătorii puterii de atunci, instalaţi (şi acum) într-un establishment convenabil, dar şi faţă de intelectualii plini de dispreţ superior pentru "brute".

Le mulţumesc personal celor care au organizat microstagiunea TIR, responsabili şi cu redactarea Gazetei de Artă Politică: Mihaela Michailov, Ionuţ Sociu, Marius Bogdan Tudor şi David Schwartz. Meritul lor cel mai mare stă în faptul că au oferit un spaţiu prin care vocile periferice, indiferent de natura marginalizării, s-au putut face auzite şi şi-au putut articula prezenţa de obicei refuzată de mass-media mainstream.

 Identity Check (un concept de Florin Caracala) a fost una dintre cele mai plăcute surprize performative din ultimii ani, mediată de Maratonul Teatrului Independent, 2014 (spectacolul fiind reluat apoi în Bucureşti şi la Festivalul Naţional de Teatru INDEPENDENT, 2014). Fără a milita în mod explicit pentru ceva anume, fără a denunţa deja obositul refren al "alienării societăţii contemporane", performance-ul interactiv multimedia are potenţialul de a produce o undă seismică în polis, chiar dacă nu îşi arogă - şi bine face - etichetele nenecesare aici de "politic" (în sensul general acceptat) şi "social". Hipermodernitatea anunţată în programul spectacolului duce tocmai la dezagregarea limitelor dintre cotidian şi transcendent, dintre persona socială şi cea intimă, creând o poezie în esenţe tari a Zeitgeist-ului.

Mi-au trebuit câteva zile ca să mă desprind de atmosfera halucinantă şi revelatorie a lumilor proiectate în timp real prin instalaţii şi text. Nu este nimic de povestit, analizat, lăudat, corectat, aplaudat la Identity Check. Pentru că suntem toţi acolo, în interiorul acestui organism numit Istorie cu viscerele complet răvăşite. Mi-aş fi dorit să mă detaşez suficient de mult încât să scriu şi altfel despre spectacolul realizat cu o viziune atât de matură de câţiva tineri ieşeni.

Pentru Ein Volksfeind / Un duşman al poporului, de Henrik Ibsen, adus la Festivalul Interferenţe în noiembrie 2014 de Schaubühne Berlin, am făcut pe cont propriu şi cu hiper-entuziasm drumul Bucureşti-Cluj, doar ca să văd, în sfârşit, live o producţie a veşnic revoltatului Ostermeier (pe vremea intens discutatului Hamlet prezentat la Bucureşti nu eram tocmai la curent cu dinamica teatrului contemporan).

Schaubühne Berlin a oferit, în primul rând, o lecţie desăvârşită de actorie, ajutată şi de scenografia foarte curată şi geometric dispusă. Curată, totuşi, doar până la vopselele care mânjesc frenetic scena şi avanscena (momentul meu preferat, de altfel) undeva spre final. Ce ironie: să asişti la un spectacol anti-consumerism şi să fii mereu atent la doamnele care urmau să ne arate tuturor celor de pe primul rând când să ne acoperim cu cearşaful pus la dispoziţie ca să nu sară pe noi vopseaua, de altfel, încântător colorată. Şi am fost foarte precaută, pentru că nu îmi permiteam să îmi periclitez sacoul H&M pentru o idee politică.

Un duşman al poporului este un statement poate mai puţin subversiv şi radical decât ne-a obişnuit Ostermeier dar, fără îndoială, la fel de sadic. Ostermeier chiar ştie să te facă să te simţi cel mai incomod fix atunci când pare că îţi protejează legimitatea de spectator. Nu sper decât ca Schaubühne Berlin să revină în 2015 în România, cu vopsele sau fără. Eu voi fi pregătită.