Vă mai amintiţi ce frumos era pe vremea cînd filmul era o artă? Mă rog, puteţi să ignoraţi întrebarea asta - e dintr-o discuţie care s-a răsuflat. De la un timp încoace se pune o întrebare mult mai sinistră: vă mai amintiţi ce frumos era pe vremea cînd filmul era un divertisment? Stop. Cum adică? Păi ce - nu mai este? Atunci ce este? Atunci cu ce se ocupă Hollywoodul? Ce oferă el lumii, mai ales acum, vara? (Şi distribuitorii obişnuiesc să prelungească vara hollywoodiană pînă spre Crăciun.) Ce sînt, atunci, chestiile astea care se anunţă ca nişte divertismente? Şi se anunţă, nu glumă; încep din vreme (chiar din vara precedentă; uneori, chiar dinainte de a exista) şi insistă: vor veni, şi mare va fi distracţia.
În sfîrşit apar. În primul moment pot să pară OK - bine echipate pentru distracţie. Dar după un timp, majoritatea încep să arate ca nişte prelungiri nedorite ale propriilor campanii de marketing - ca şi cînd mai-marii industriei ar fi acceptat într-un tîrziu, cu regret, ideea că succesul vînzării ar fi parcă mai sigur dacă ar exista şi un produs: ceva acolo, ca să fie, ca să aibă şi copiii ăia la ce să se uite. Nu trebuie neapărat să le şi placă. Nu. Adevărul dezagreabil este că Hollywoodul, care a înţeles devreme că nu e cazul să-şi dea osteneala să-i binedispună pe critici, şi-a rezolvat recent şi ultima problemă - acum nu mai trebuie nici măcar să-şi distreze spectatorii. Nu trebuie decît să atragă destui curioşi, în destule cinematografe din destule ţări, pe durata primului weekend; atunci se hotărăşte soarta comercială a filmului. Şi, după cum scrie criticul Tom Shone într-o recentă istorie a blockbuster-ului, "curiozitatea, spre deosebire de încîntare (...), poate fi cumpărată". (Bugetul mediu pentru marketingul unui film ajunsese în 2003 la 39.000.000 dolari.) Cu alte cuvinte, soarta comercială a filmului e întotdeauna fericită.
Numiţi un mare dezastru din istoria recentă a Hollywoodului. Pearl Harbor? Filmul acela a făcut peste 450 000 000. Atunci Godzilla. Care Godzilla - ăla cu încasări de aproape 400.000.000? Waterworld? Căutaţi-l în topul primelor zece succese din 1995. Bine, dar nimănui nu i-a plăcut! Aşa e, dar ce-are a face plăcutul cu divertismentul? Prejudecata conform căreia distracţia ar trebui să fie distractivă nu mai are ce căuta în infailibila, invulnerabila, brava lume nouă a divertismentului hollywoodian
Cum te poţi distra la Batman begins? I-am pus această întrebare unui amic care pretindea că a reuşit. El a invocat "Batmobilul" - cică are un design mai impunător şi echipamente mai credibile decît pînă acum. Aha, bună treabă. Pe vremea cînd la cîrma seriei se afla Tim Burton, Batman avea alură, spirit, poezie. Chiar şi atunci cînd încăpuse pe mîinile lui Joel Schumacher, tot îşi mai păstra un soi de éclat - un soi rău, papagalicesc şi obositor, dar, oricum, expresia unei intenţii lăudabile de a amuza lumea. Ei bine, acum a pierdut toate astea, dar nu-i nimic - "Batmobilul" e mai solid şi mai credibil ca niciodată. Întregul film îşi doreşte, probabil, să dea o impresie de soliditate şi credibilitate: uite aşa se construieşte o carieră de supererou. Dar, concret, asta înseamnă că etapele devenirii lui Batman - pierderea părinţilor, autoexilul la marginea societăţii, educaţia marţială - au tot dinamismul şi toată expresivitatea unor cărămizi. Zidarul, Christopher Nolan (care s-a afirmat cu Memento şi Insomnia - filme nervoase şi deştepte, care te solicitau non-stop), nu se joacă; pune acolo cărămidă peste cărămidă, metodic şi mocăit. A-l urmări pe Batman cum îşi asamblează costumul e ca şi cum ai însoţi o cunoştinţă înceată şi pisăloagă într-o interminabilă expediţie de shopping. Dacă asta am ajuns să înţelegem prin distracţie, atunci nu mai există scăpare.
În fine, ar mai exista una: cum spune Shone, "o lume care conţine minunea numită Pixar nu-i o lume care să merite deznădejdea noastră". Madagascar nu e Pixar (studioul care ne-a dat Incredibles), ci Dreamworks (studioul care ne-a dat Shrek), dar important e că e un film de animaţie - şi însuşi cuvîntul ăsta sună ca o revoltă împotriva masivităţii apatice de tip Batman. E povestea a patru animale de la o grădină zoologică din New York, pe care destinul le azvîrle în junglă. Zebra e încîntată; leul nu e; dar nici unul, nici altul (şi nici hipopotamul, şi nici girafa) nu ştiu să se descurce. Singurele arme prin care se pot impune în faţa animalelor sălbatice sînt tupeul şi şmecheria lor de orăşeni. Şi pe acestea nu mai ajung să le folosească - aventura se termină. Ce aventură-i aia în care eroii abia dacă dau puţin cu botul prin lumea în care fuseseră aduşi (cu eforturi serioase din partea scenariştilor) special pentru a fi puşi să exploreze, pentru a fi puşi la încercare? Ce i-a întors din drum pe realizatori? Probabil că s-au temut să nu depăşească limita maximă de distracţie admisă în Hollywoodul de azi.