Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici film  Sageata  De ce eu?

Sacrificii - De ce eu?


FilmSense, februarie 2015
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Regizorul Tudor Giurgiu se află la al treilea lungmetraj de ficţiune şi a ajuns la desăvârşirea stilului care i se potriveşte cel mai bine. Cu De ce eu? consolidează linia peliculei româneşti de gen şi stabileşte o ştachetă ridicată în acest sens, al filmului comercial, îndreptat spre o audienţă generală.

De ce eu? ficţionalizează pe marginea unui caz real, întâmplat acum mai bine de un deceniu, dar încă actual pentru societatea neocomunistă în care se desfăşoară fără jenă băieţii deştepţi. Pe undeva, induce aceeaşi frustrare creată şi de Leviathan (Andrei Zviaghinţev) - conştientizarea neputinţei în faţa incorectitudinii unei justiţii discreţionare. Cristian Panduru (cu referire la persoana C. Panait) e un tânăr procuror intrat într-un cerc de vulpi bătrâne, care are naivititatea să creadă că poate să se pună de-a curmezişul sistemului. I se dă pe mână un caz, al orădeanului Bogdan Leca (nume real, Alexandru Lele), interpretat în chip flamboaiant de Alin Florea. De la vinovatul agresiv şi antipatic, Leca trece, spre final, în tabăra înscenaţilor politic - sigur că nici el nu e vreo uşă de biserică, ceea ce îl şi face să reziste contra mai marilor de la Bucureşti, numai că modul de operare împotriva lui e odios, iar Panduru e prea inteligent pentru binele propriu. Înţelege capcana în care a fost atras, doar că nu mai are ce salva. Forţat sau nu, se sinucide, în ciuda caracterului puternic şi uşor fixist - să fi fost lipsa acceptării înfrângerii, motivul, nu se ştie, cert este că e prezentat ca o persoană cu defecte. Însă, spre deosebire de Zviaghinţev, Giurgiu nu aruncă în ochi aceste cusururi - vin mai natural decât la rus şi nu îşi propun atât de vădit să îl umanizeze pe Cristian. Fiind un thriller, pentru De ce eu? e uşor să lucreze cu clişee; le încorporează fără să pară nelalocul lor. Leviathan, asumându-şi un suflu mai artistic, mai auctorial, plasează clişee împotriva propriei fibre, de film care ar fi trebui să le înlăture cu orice preţ.

Abilitatea lui Giurgiu, de a simţi ce subiecte ar putea avea succes în diferite perioade, e de apreciat. Fără să fi avut posibilitatea să se fi şcolit de la început într-un cadru pur profesionist al producţiei de film - în România nu a existat aşa ceva, iar acum începe destul de timid să se formeze unul -, şi-a însuşit singur, într-un mod autodidact exemplar, principiile înăuntrul cărora trebuie să lucreze filmele mainstream. În jurul lui, în calitate de producător, i-a ajutat pe câţiva cineaşti să îşi impună o direcţie estetic-narativă (Tudor Cristian Jurgiu, Răzvan Savescu, Ionuţ Teianu) sau să şi-o definitiveze (Titus Muntean, cu Caravana cinematografică) - expertiza lui e vastă şi importantă pentru dezvoltarea filmului de gen, ce are să vină, într-un final, şi la nivel autohton, iar marca lui, extrem de salubră şi clară, urmăreşte producţiile pe care le ajută într-un fel sau altul; le oferă limpezimea necesară, inexistentă în cinematografia românească nouăzecistă.

De ce eu? atacă, voalat, persoane reale - nu le numeşte, dar dă de înţeles că Ionuţ, colegul de birou al lui Cristian, dornic de afirmare, e Victor Ponta, că prim-ministrul arogant e Adrian Năstase -, dar imaginea pe care o contestă e una de ansamblu. Trage un semnal de alarmă faţă de întreg sistemul, pentru că, aşa cum superiorul protagonistului spune, e o încrengătură formată după modelul şirului indian, unde fiecare îşi aşteaptă rândul şi, când ajunge la putere, acţionează în acelaşi spirit cu predecesorul. Astfel, conjuraţia corupţilor se perpetuează şi se rafinează - ei ajung tot mai cinici, tot mai bine pregătiţi, tot mai greu de înlăturat.

Împotriva filmului, răutăcioşii pot găsi că unele autovehicule surprinse în fundalul acţiunilor principale par a fi de după 2002; că pe stadionul lui Dinamo - unde se filmează o secvenţă - apar jucătorii din sezonul 2013/2014, într-un meci contra echipei Pandurii Târgu Jiu; că moda vestimentară e mai degrabă una a prezentului; că unele replici ies, coroborând scriitura cu interpretarea, destul de artificial. Dar aceste detalii sunt minore şi trebuie trecute cu vederea, pentru că demersul lui Tudor Giurgiu e mai important decât inadvertenţele care ţin, până la urmă, de mereu aceeaşi problemă autohtonă, a lipsei unui buget îndestulător. Demersul trebuie respectat, apreciat şi, în primul rând, văzut. E un film la care avem obligaţia să asistăm şi pe care e necesar să îl rumegăm - să îl luăm ca atare, să-i acceptăm convenţiile şi să marşăm pe ideea că e poate întâiul thriller românesc aliniat cu adevărat tendinţei perioadei în care este produs; reuşeşte să respecte toţi tropii genului: ritm, incertitudine narativă, personaje construite în adâncime, inserţii (de bun augur) ale unor mici cadre de legătură, crearea de aşteptări (înţelese ca suspans), un limbaj desprins din zona juridică pe care o prezintă minuţios, o documentare apriorică amănunţită, monumentalitate a imaginii, norme estetice specifice, regie impecabilă.

O întrebare tristă rezidă în final: "De ce noi?"





 Toate articolele despre De ce eu?


0 comentarii

Click pentru a mări imaginea


Resurse

 Alte articole de Ion Indolean


Alte articole

 Aferim! / De ce eu? - proiecţie şi dezbatere în cadrul proiectului Film Menu - Să Film!, Comunicat de presă
 Blîndeţea trecutului - De ce eu?, Lucian Maier
 Anti pac-pac - De ce eu?, Florian-Rareş Tileagă
 Moartea vie şi viaţa moartă - De ce eu?, Iuliana Iustina Stănculescu
 Pentru un loc călduţ - De ce eu?, Cristina Zaharia
 Toate articolele despre De ce eu?


SCRIEŢI LA LITERNET

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected]. Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet.ro? Îl puteţi introduce aici.


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer