Dincolo de efortul de promovare, poziţionarea filmului într-o zonă de implicare civică, chiar politică, şi receptarea lui exclusiv prin prisma cazului real al procurorului Cristian Panait (devenit în film Cristian Panduru), riscă să minimizeze merite estetice reale ale filmului.
Critica politică
De o parte sunt cei (puţini) care critică filmul pentru lipsa de curaj şi angajare: de ce nu apare în film Victor Ponta, cu nume şi prenume, ca să fie arătat cu degetul şi devoalat ca autor (cel puţin moral, zic diversele teorii ale conspiraţiei) al crimei / sinuciderii. Actualul prim-ministru al României, sau, mai corect, imaginea lui publică, e in mod cert inspiraţia pentru Ionuţ (Liviu Pintileasa), colegul de birou al protagonistului. Inofensiv şi afabil, chiar un pic looser la început, Ionuţ graviteaza permanent spre centrul de forţă care e personajul principal. Panduru e vedeta instituţiei, mereu intrând intempestiv în şi din birou, mereu preocupat de un dosar important, afişând un aer când grav, când fermecător. În aer rămân suspendate şi toate întrebările lui Ionuţ, un fraier oarecare din sistem. Când lucrurile încep să meargă rău pentru Panduru, cariera lui Ionuţ decolează de nicăieri: i se oferă un post guvernamental, la fel cum se întâmplase şi cu Victor Ponta, ba chiar i se întrevede un viitor ca deputat. Astfel că la ultima lor întâlnire, Ionuţ e cel care domină scena, ambalându-şi cinismul bine intenţionat în pilde populare ("Să nu te pişi contra vântului."), iar Panduru nu poate să scoată decât un "Am înţeles."
Există şi un al doilea avatar al lui VP, mai puţin evident şi identificat chiar cu aceste iniţiale în film, Vlad Popa, colegul care îi preia postul la facultate şi care e pus să-l ancheteze chiar pe Panduru, pentru sustragere de documente (în cazul real, mama procurorului suţine că Victor Ponta a fost ultimul care l-a văzut pe Panait în viaţă). Ambele personaje păstrează până la capăt o anumită bunăvoinţă faţă de protagonist, chiar dacă nu-i urmează exemplul de a se lupta cu sistemul.
Este irelevant că există neconcordanţe între persoană şi personaj, că autorii scenariului (Tudor Giurgiu şi Loredana Novak) au ales să dilueze persoana reală în două personaje, sau chiar declaraţia regizorului că premierul nu apare în film... Victor Ponta apare în film. Dar la fel de irelevantă e şi apariţia în sine, nu doar estetic, dar chiar şi pentru miza politică a filmului. Filmul nu e despre Victor Ponta, şi nici n-ar avea cum; Victor Ponta e obsesia politică a momentului, în 2002 când se sinucide Panait, el e unul din mulţii pioni. Iar filmul lui Tudor Giurgiu nu este despre pioni, şi nici măcar despre regine, e despre sistem şi despre cei care nu se adaptează.
Există teorii diverse despre moartea procurorului, dar materialul despre posibila implicare a lui VP e subţire şi speculativ. Extrem de bine documentat, De ce eu? îşi permite, desigur, licenţe pentru a uni blocurile mari de "adevăr", dar importanţa acestor momente e destul de redusă, pentru ca ficţiunea să nu tragă în jos şi să nege ceea ce este documentat. E posibil, de exemplu, ca scena din faţa facultăţii, dintre protagonist şi coordonatorul lui de doctorat să nu se fi întâmplat niciodată între persoanele reale (Rodica Stănoiu şi procurorul Panait), dar această secvenţă, pe lângă faptul că nu poate fi falsificată şi are o importanţă secundară, e doar un mod de a arăta cum protagonistul e respins treptat de sistem şi îşi pierde beneficiile (intrarea la ministru). Identificarea evidentă a lui Victor Ponta ar fi subminat chiar pretenţia de "inspirat de fapte reale". Faptul că filmul nu foloseşte numele personajelor reale, ţine doar de chestiuni de legalitate, şi în acelaşi timp reprezintă un suport pentru ficţionalizare. În plus, filmul ar fi fost înghiţit în întregime (nu doar pe jumătate, cum se întâmplă deja) de anvergura lui politică şi încadrat la propagandă. S-a ajuns în schimb la un compromis: Tudor Giurgiu neagă legătura personajului cu Ponta, Ponta spune că regizorul a spus că nu e el, dovadă şi faptul că la momentul respectiv el plecase din procuratură de un an. Asta permite filmului să existe în ambele lumi - şi ca ficţiune, şi ca document - şi să performeze rezonabil în ambele categorii.
Ar mai fi de explicat iniţiativa realizatorilor de a proiecta o variantă încă în lucru a filmului, cu câteva zile înainte de turul doi al alegerilor prezidenţiale din 2014. În varianta foarte probabilă în care există o legătură cu prezenţa în cursă a lui Victor Ponta, iniţiativa trebuie înţeleasă invers: nu filmul e făcut pentru a-l pune sub acuzare pe VP, ci alegerile au oferit un prilej pentru ca filmul să capete şi conotaţia asta şi să devină instrument de mobilizare politică.
Critica estetică
Pe de altă parte, cei care laudă filmul par să îl vadă ca pe un reportaj de investigaţie combinat cu un soi de reconstituire a evenimentelor, partea care ţine de cinema şi de posibilităţile lui de expresie ignorată, valoarea filmului fiind calificată ca excepţională doar de dimensiunea lui politică actuală (alegerile din 2014, persoana lui Victor Ponta, activitatea DNA). În acest soi de receptare, cultura politică se transformă în cinefilie, spectatorul fiind mai degrabă încântat de faptul că îl recunoaşte în prim-ministrul de pe ecran pe Adrian Năstase, cu una din replicile lui devenite celebre: "Nu cred în arestările de vineri seara" (în film, ca şi în realitate, după această declaraţie, suspectul arestat este eliberat).
Plăcerea de a-i descoperi pe Rodică Stănoiu sau Joiţa Tănase, procurorul general de atunci ("ascuns" sub un nume cu o fonetică căutată, Ioviţu) nu mai lasă loc de judecată estetică, nici măcar când vine vorba de modul în care diegeza filmului se combină cu istoria de atunci şi realitatea de astăzi. Robert Turcescu, de pildă, joacă un moderator TV care face o emisiune cu un parlamentar al cărui dosar îl instrumentează personajul principal. Într-un mod ingenios, Tudor Giurgiu injectează autenticitate apelând la cultura politică şi media populară, dar falsificând realitatea. Turcescu îşi joacă propriul rol, doar că e rolul din mentalul colectiv, prima lui emisiune fiind difuzată la mai mult de un an de la data evenimentelor din film. Dacă adăugăm că după ce a jucat într-un film în care toate personajele - de la procurori şi poliţişti, la politicieni şi traficanţi de benzină, sunt pioni ai serviciilor de informaţii - Turcescu s-a deconspirat ca ofiţer acoperit, problema realităţilor cu care operează filmul devine aproape filosofică. În secvenţa care îl evocă pe Adrian Năstase, caracterul de reconstituire este minat ludic de prezenţa în cadru a regizorului, unul din bodyguarzii premierului. Există, cu alte cuvinte, suficiente motive pentru a analiza filmul dincolo de "faptele reale".
De ce eu? confirmă îndemânarea lui Tudor Giurgiu de a (re)crea bucăţi de istorie recentă, infuzate de o anumită nostalgie colectivă (regizorul ştie să apese butoanele culturii populare), aşa cum se întâmplă şi în Despre oameni şi melci. Foarte importantă este calibrarea imaginii: tonurile reci şi granulaţia ridicată (apropiată de calitatea imaginii de televiziune de atunci) dau filmului patină, chiar dacă această atmosferă vizuală a anilor 2000 este una construită subiectiv (în Aferim!, unde director de imagine e acelaşi Marius Panduru, realitatea de acum două secole e mimată la fel de convingător prin filmare alb-negru pe peliculă).
În spatele decorului uman format din personaje oglindă ale personalităţilor vremii, trebuie apreciată grija pentru decorul propriu-zis. În anumite momente filmul reuşeşte să transceandă reproducerea minuţioasă a epocii (lăudabilă în sine) şi să încarce elementele de decor la nivel estetic şi conceptual. Clădirea procuraturii, de exemplu, este în plin proces de renovare, procurorii se amestecă pe holuri cu muncitorii care zugrăvesc, harababură care oglindeşte veşnica "tranziţie", cuvântul cel mai rostit în spaţiul public al acelor ani (alături de inflaţie, privatizare), înlocuit astăzi cu "anticorupţie". Într-o altă scenă, De ce eu? oferă exemplul perfect de estetică a anticamerei. Încercând să ajungă la ministrul justiţiei, protagonistul e lăsat să aştepte într-un hol imens şi gol, în timp ce secretara traversează holul şi intră într-un birou pentru a-l anunţa. O altă secretară iese pe o altă uşă, se salută cu procurorul, şi spaţiul devine din nou pustiu, până când prima secretară se întoarce cu refuzul. Deciziile care contează se iau în spatele uşilor închise, procurorul începuse deja să fie eliminat treptat din sistem (trimis în concediu, i se iau cursurile la facultate, prietenii şi binefăcătorii îl evită), iar aici e redus la statutul de fraier care aşteaptă pe la uşi, tocmai el, cel care prin statut şi relaţii avea acces oriunde, fie cu legitimaţie, fie cu mandat. La un nivel mai puţin subtil putem include aici şi insistenţa cu care e filmată maşina procurorului, astfel încât numărul predestinat să fie vizibil: B-39-NUP. NUP e acronimul pentru Neînceperea Urmăririi Penale, adică exact ce hotărăşte Panduru în cazul cusut cu aţă albă pe care îl anchetează, decizie care îi atrage antipatia serviciilor. În două scene diferite, una chiar înainte de scena sinuciderii, personajul principal e filmat în aşa fel încât să se reflecte pe jumătate într-o oglindă (a doua oară în geamul uşii de la balcon); decorul e folosit aici pentru arăta scindarea interioară şi prăbuşirea procurorului în paranoia.
Dincolo de piruetele estetice punctuale, filmului stă în modul în care e construit personajul procurorului Panduru şi în jocul lui Emilian Oprea. Datele şi evoluţia personajului nu respectă biografia şi mitologia procurorului din realitate, iar pentru film ăsta e un câştig. Într-un mod funcţional, dar cât se poate de evident, personajul este înzestrat cu o amantă, proptea care îl umanizează şi îi mai dărâmă din soclu. Panduru nu e perfect, şi nici finalul lui nu e atât de eroic: în final, procurorul din film se sinucide, pentru că cedează psihic, nu pentru că vrea să ia atitudine în faţa sistemului. Ca structură şi evoluţie, personajul scenariştilor Giurgiu şi Novak se apropie cumva de eroul tragic. Moralitatea lui e indiscutabilă, dar e dublată şi de un hybris: orgoliul. Panduru nu vrea să se îndoaie de nici un fel: nici în faţa şefilor şi a sistemului corupt (aici e şi moral), dar nici în faţa oamenilor care vor să îl ajute (aici e doar orgoliu de mascul alfa). Nici chiar în intimitate nu-şi poate admite slăbiciunile, şi acţionează tot pe principii de forţă masculină, care nu-i ştirbesc efigia: nu-i spune iubitei nimic despre caz pentru că vrea să o protejeze şi, atunci când e înghesuit, rezolvă conversaţia în modul cel mai macho posibil, prin sex.
E o scenă în care şeful lui direct (jucat de Mihai Constantin) îl cheamă la el acasă şi sistemul se dă pe faţă în toată omnipotenţa şi omniscienţa lui: materiale foto de la toate întâlnirile, inclusiv cele amoroase, interceptări şi copii după toate documentele oficiale prin care sistemul la urmărit în decursul anilor (foi matricole, fişe medicale, tot). Din punct de vedere al rezolvării situaţiei dramatice, scena trage mult filmul în jos, jocul gros al lui Constantin amintind de filmele cu securişti ale anilor '90. Confirmând toată paranoia lui Panduru, inclusiv că sistemul l-a pregătit de ani de zile pentru misiunea de acum, se creează un vid de verosimilitate în care importanţa serviciilor devine derizorie prin hiperbolizare. Pe de altă parte însă, întâlnire dintre cei doi reprezintă un soi de cântare a corului în tragedia antică: şeful îi recită lui Panduru toate păcatele (doar că pentru sistem ele erau bile albe), cel mai important fiind că "aveai sânge în instalaţie şi ambiţii mari". De apreciat şi subtilitatea monologului: toate verbele sunt la timpul trecut, sistemul i-a pregătit deja necrologul şi viitorul lui e compromis (elemente ale discursului sunt preluate cuvânt cu cuvânt la înmormântare).
Rigiditatea personajului principal, incapacitatea de a ceda măcar un centimetru, e jucată perfect de Emilian Oprea. Poate cele mai bune secvenţe ale filmului sunt cele în care procurorul Panduru (Oprea) e pus faţă-n faţă cu procurorul pe care trebuie să-l ancheteze, Bogdan Leca (interpretat de Alin Florea, care face de asemenea un rol excelent). Dacă dăm la o parte detaliile situaţiei - anume că Leca e nevinovat şi i se pregăteşte o înscenare (şi implicit ataşamentul faţă de persoanele reale, Panait şi Alexandru Lele, şi lupta lor cu sistemul) - relaţionarea dintre cei doi procurori e revelatorie pentru tragedia lui Panduru (încă odată, subliniez că vorbim de personaje şi de cât de bine sunt ele articulate în interiorul ficţiunii). Orgoliul şi rigiditatea lui Panduru sunt contrastate de desfăşurarea isterică a lui Leca. Deşi amândoi au deranjat sistemul, Leca într-un mod mult mai periculos decât Panduru, în final singurul înlăturat e Panduru. Leca, despre care şefii îl atenţionează la început că e uns cu toate alifiile, ştie să joace după regulile lor: cheamă presa la el acasă, îşi bagă familia la înaintare, face circ, se vaită şi tergiversează, se agaţă la propriu de braţul poliţiştilor, îi urmăreşte la toaletă. Nu contează că pe fond are dreptate, Leca supravieţuieşte pentru că îşi calcă pe demnitate. Panduru nu poate să sară peste propria statuie, nu poate fi altfel decât politicos, sobru, mereu stăpân pe situaţie, seducător în siguranţa lui; nu ştie şi nici nu vrea să se îndoaie, şi atunci se frânge. Motivaţiile deciziei protagonistului de a se sinucide se desfăşoară pe două niveluri: alienarea şi paranoia crescândă (strâns determinate de presiunea sistemului) şi incapacitatea lui de a-şi vedea viaţa altfel, de a se mulţumi cu mai puţin, de a se adapta la un alt drum decât cel stabilit şi pentru care muncise atât de mult. Chiar înainte de final, vocea interioară enumeră toate lucrurile pe care le va face corect după ce o va lua de la început; a continua în condiţiile actuale e imposibil.
Într-un mod extrem de pervers, sistemul a avut dreptate în privinţa lui: i-a dat atât de mult, încât el nu mai poate fără. E o semi-victorie: pionul nu execută ordinele, e o investiţie proastă, dar nici nu prezintă un pericol real, pentru că nu are resursele de adaptabilitate pe care le are Leca. Iar asta nu face sinuciderea procurorului din film mai puţin morală şi acuzatoare, sau mai puţin reprezentativă pentru cazul real de la care pleacă, sau pentru istoria recentă pe care o portretizează.