Unui şofer de curse ilegale (Dragoş Bucur) i se cere să fie băiat deştept şi să piardă cursa din seara asta, dar el preferă să fie băiatul cel mai tare din parcare şi să cîştige. Cel mai înţelept lucru pe care-l putea face, înainte de cursă, era să-l întrebe pe boxerul din Pulp Fiction (Bruce Willis), care nici el nu voise să fie deştept în runda cuvenită, dacă merită sau nu. La rîndul lui, boxerul (care, dacă vă amintiţi, fugea de la locul faptei într-un taxi prin geamurile căruia se putea vedea un oraş în alb-negru) trebuia să-şi caute unul dintre numeroşii înaintaşi, într-unul din zecile de filme hollywoodiene în care aceştia pot fi găsiţi, şi să-i ceară sfatul. Dar eroii filmelor de acţiune nu prea au cultură cinematografică şi e mai bine aşa: se pot arunca, fără inhibiţii şi cu o energie mereu nouă, în vechile urmăriri şi încurcături.
Radu Muntean şi co-scenariştii săi, Ileana Constantin şi Mircea Stăiculescu, sînt, la rîndul lor, plini de energie şi lipsiţi de inhibiţii: acceptă să folosească şi piesele cele mai ruginite (regula care spune că prietenul cel mai bun al eroului trebuie să moară, regula care spună că eroul şi eroina trebuie să alerge la un moment dat în faţa unui camion, care încearcă să-i strivească), totul pentru ca viteza să nu scadă, motorul să nu se oprească. Şi au dreptate: genul acesta de energie, ştiinţa de a propulsa un film, de a trece repede peste gropile din intrigă, de a ieşi de pe autostrada plauzibilităţii, fără a pierde cu totul drumul înapoi, de a nu rata priveliştile şi personajele interesante, de a prinde din zbor o poantă bună – sînt lucruri care au lipsit din cinematograful românesc.
Din punctul meu de vedere, cea mai mare reuşită a filmului ţine de naturaleţea cu care elementele unui gen pe care alţii îl cultivă de multă vreme au fost altoite pe sol românesc: eroul e un şmecheraş de-al nostru, mafioţii, cu palatele şi chefurile şi prinţişorii lor moştenitori, sînt ai noştri şi să ne fie de bine, Adrian n-o mai fi Copil, dar e o Minune naţională (şi un personaj important în film), iar băiatul de cartier pe care Dragoş Bucur îl întîlneşte la un moment dat în goana sa e "cîine pînă la moarte" – asta dacă nu cumva el ţine de fapt cu Steaua. Oricum, şi el e al nostru.
Ar mai fi ceva. Spectatorii care s-au aflat cu mine în sală au prins ritmul, au urmat paşii eroului şi ai eroinei (Dorina Chiriac, o combinaţie de zînă, paiaţă şi copil de pripas – ce făptură chapliniană!), au rîs unde trebuia – pe scurt, au reacţionat bine pînă în minutele finale (două şocuri şi imaginea unui drum ducînd spre nicăieri), care, din cît mi-am dat eu seama, au reuşit să frustreze şi să înfurie o bună parte din public. Poate că e o chestiune de comoditate, de obişnuinţă contrariată – obişnuinţa ca la capătul unui film de acţiune să se facă o curăţenie generală, să se netezească toatele cutele.
În loc de asta, Furia se termină cu un strigăt de disperare. Disperarea e, probabil, autentică (şi respect un regizor care nu respectă tabieturile publicului), dar strigătul acela pare venit din altă parte. Pentru ca el să iasă, convingător, din adîncurile filmului, ar fi trebuit mai întîi ca adîncurile acelea să existe. Dar Furia, cu clişeele şi carambolajele şi recuperatorii săi comici, are o voce prea uşoară ca să-şi permită un sunet atît de grav.