Cu Furia, debutul său în lungmetraj, Radu Muntean produce a treia surpriză bună a cinematografului românesc din acest an - după Filantropica şi Occident.
Cunoscut ca regizor de videoclipuri, Muntean este mai aproape totuşi de Cristi Puiu (autorul lui Marfa şi banii) decît de Mungiu & Caranfil. Filmul său - combinaţie reuşită de apocalipsă socială şi antifeerie trash - este propulsat de o energie contestatară care-l recomandă drept cel mai disperat film autohton de la Patul conjugal încoace; un pumn în plexul societăţii - brutal, direct şi la ţintă.
Povestea e simplă: doi tineri, îndatoraţi unui rechin local, dau din colţ în colţ în clipa în care acesta le reclamă şapte mii de parai, de plătit de azi pe mîine. Unul dintre ei (Dragoş Bucur, excelent) vine cu o "soluţie" care e-atît de înduioşător-naivă încît scenariul lor ar merita o menţiune pentru "Cea mai bună falsă idee bună": aceea de a-i găsi lui Adrian (ex-Copilu') Minune o mireasă (Dorina Chiriac) de-un metru jumate, cu care să-şi achite datoria!... Adi Minune îşi joacă propriul rol, iar Furia este (şi) prima incursiune a cinematografului autohton într-o lume (mafia ţigănească) pe care Muntean nu se sfieşte s-o înfăţişeze credibil şi fără menajamente.
Filmul nu se complică în complexităţi psihologice, împrumutînd din clipuri nu doar ritmul şi o anume tipologie-instant, ci şi o imagine a realităţii făcută din colajul de gesturi mărunt-semnificative (întîlnirea cu un suporter stelist este antologică!). Nu toate momentele sînt convingătoare - trezirea într-un tramvai la depou este un clişeu inutil. Dar Furia îşi duce la destinaţie mesajul-dinamită cu un simţ al urgenţei care-l face la fel de deranjant ca grenada aruncată-n poarta liceului "Jean Monnet"...