În Cerc. Oglindă. Transformare, trei tineri şi un matur "iau" un curs de teatru, ţinut de soţia maturului, la un centru cultural dintr-un orăşel american de provincie. Oameni obişnuiţi, fiecare cu visele, cu complexele, frustrările şi personalitatea lui. Nu fac, de fapt, decît o suită de exerciţii de anul întîi, pentru autocunoaştere, focalizarea atenţiei pe sine şi pe ceilalţi, concentrare etc. "Cînd o să jucăm pe bune?", întreabă scandalizată, una dintre cursante - şi are dreptatea ei. Se descoperă pe ei înşişi, se simt atraşi unii de ceilalţi, se îndrăgostesc, se despart - în şase săptămîni, timp berechet să te tot descoperi, să trăieşti. Felie de viaţă, poveşti care se întreţes. Mic realism (dar mic de tot). Teatrul ca viaţă. Sau invers. O minciună, de fapt, pentru că transformă teatrul într-un fel de terapie, eventual de grup. Or, relaţia nu e simetrică: teatrul poate fi şi este folosit în terapie, dar nu se reduce la asta.
Problema acestui text şi a spectacolului e că rămîne la nivelul a ceea ce arată: un exerciţiu banal, potrivit, poate, pentru un examen de clasă (decor şi recuzită minimale, costume simple, lumini fără pretenţii). Nu are subtext, nu are subtilitate, nu are creştere, nu se întîmplă nimic, lipseşte construcţia, tablourile se succed liniar - aşa cum durează două ore şi ceva fără pauză, ar fi putut dura, la fel de bine, o jumătate de oră sau cinci ore. Dacă prezinţi banalul în mod banal, fără nimic în plus, dacă te mulţumeşti să-l notezi, obţii adevăr, da, dar un adevăr care nu e al artei, al teatrului. Şi iese un spectacol prost - chiar dacă mai sînt şi momente cînd lumea rîde. Cu tot respectul pentru The New York Times, care, aflu de pe pagina teatrului Odeon, prezenta piesa drept "cuceritoare", textul lui Annie Baker e foarte slab. E genul acela de text care flatează inteligenţa coafezelor, dar de la care nu rămîi cu nimic. E tipul de spectacol de la care ies cu ciuda că mi-au fost furate cîteva ore din viaţă.
"Din nimic, nimic răsare", oricît s-au străduit regizorul şi actorii. Care, cu excepţia lui Ovidiu Ghiniţă, cabotin şi cu o dicţie supărător de precară, sînt foarte buni şi joacă cinstit, fără rest. Aura Călăraşu e credibilă în rolul intelectualei de provincie uşor nonconformiste, speriată, la 55 de ani ai săi, de îmbătrînire, cu inavuabile, încă, probleme conjugale, care-şi caută împlinirea în "artă", Alina Danciu e o jună dezinhibată, proaspăt despărţită de prietenul ei. Roluri mai complexe fac Ioan Peter - un proaspăt divorţat, plin de complexe, care, pe parcursul spectacolului, suferă o vizibilă transformare, nu chiar motivată, pentru că timpul e prea scurt, dar, oricum, ca performanţă actoricească e de notat - şi Amalia Huţan, adolescentă multiplu complexată (toţi sînt mai mult sau mai puţin complexaţi în piesa asta), închisă în ea, vorbind puţin şi abrupt (abrupte îi sînt şi mişcările), dar într-un limbaj care marchează generaţia ("gen", pe post de "like", bănuiesc - traducerea lui Bogdan Budeş, ca întotdeauna, sună foarte bine), cu una sau două ieşiri din sine, cea mai importantă în final, semn că, totuşi, cursul şi-a atins scopul.
Spre continua mea mirare, Cristi Juncu, regizor atît de talentat, care ştie să pună în valoare actorii şi a făcut spectacole minunate pe texte clasice (Molière, printre ultimele) sau contemporane (Yasmine Réza, LaBute etc.), are plăcerea masochistă de a-şi irosi talentul şi înzestrările pe texte derizorii, fără miză (îl includ aici şi pe acela, recent, al lui Martin McDonagh, de la Nottara). Mi-e teamă că, de la atîta contact cu derizoriul, cu nimicul, la un moment dat i s-ar putea toci simţurile şi atunci teatrul adevărat va începe să-l ocolească. Ar fi păcat.
Cu totul alt tip de alegere face Theodor Cristian Popescu, cu Perplex de Marius von Mayerburg, autor german foarte în vogă cu care, aflu şi din caietul-program, regizorul e familiarizat din montări anterioare. Von Mayerburg practică o scriitură apropiată de teatrul absurd, dar înţesată de aluzii textualiste, cu un umor subtil şi foarte coroziv, cu miză socială puternică, aici deloc ostentativ expusă. Textul acesta, a cărui traducere românească a Elisei Wilk sună foarte bine, se ocupă cu dinamitarea unor clişee şi mituri ale societăţii şi artei contemporane. Începe benign, cu un cuplu care se întoarce din vacanţă în casa de care se ocupase un cuplu de prieteni, dar treptat nu mai e clar a cui e casa, cine în vizită la cine se află (trimiterile la începutul Cîntăreţei chele sînt delicioase). Casa duhneşte, mizeria e ascunsă, la modul cel mai propriu, sub preş. Identităţile se amestecă, devin fluide, dar replicile se leagă şi, pe nesimţite, din vorbă-n vorbă, în prim plan apar relaţiile de cuplu, insatisfacţiile, frustrările profesionale, dorinţele refulate - hetero şi homosexuale deopotrivă -, relaţiile de familie, conflictul dintre generaţii. Aparent, totul evoluează spre haos, dar pare un haos bine controlat din exterior, în care protagoniştii nu-şi decid evoluţia. Hazul textului e dat şi de persiflarea unor curente la modă în societate (petreceri tematice), în teatru (la final, actorii ies din rol şi discută piesa, în timp ce recuziterii golesc scena; la un moment dat, unul dintre actori iese în avanscenă şi, la întrebarea "Ce faci?", răspunde, brechtian, "Mă distanţez") sau în literatură (acelaşi actor redescoperă, borgesian, la duş, fireşte, teorii ştiinţifice sau filozofice). Sîntem obişnuiţi să vedem, azi, actriţe dezbrăcate pe scenă - Mayerburg dezbracă bărbaţii şi-i pune să joace aşa, minute bune, întru scandalizarea preapudicilor spectatori.
Text greu, deci, complicat de descifrat şi de ridicat scenic. Meritul mare al lui Theodor Cristian Popescu, un regizor care întotdeauna mizează pe actor, e că găseşte o formulă de lectură perfect inteligibilă şi pentru actori, şi pentru spectatori. Spectacolul are ritm alert, replicile se succed în logica lor (care nu e cea obişnuită) şi sînt însoţite de gestică şi mişcare naturale pentru acest tip de text, într-o scenografie (Mihai Păcurar) funcţională, dar cu detalii provocatoare - canapeaua roşie are un braţ care aduce cu un penis erect, în spatele ei, plantele decorative din orice apartament sînt, aici, o adevărată seră, alături tronează un tablou pop-art reprezentînd fidel o felie de portocală, pe un alt perete stă agăţată o bicicletă fără şa. Desenul coregrafic (Andrea Gavriliu) e şi el important, e precis şi expresiv.
Cei patru actori, însă, sînt inegali, jocul lor nu e unitar, deşi mîna regizorului se simte şi spectacolul are ceva vechime. În reprezentaţia de la Bucureşti, cel mai puţin convingător a fost Alex Mărgineanu, a cărui frazare era, de multe ori, nepotrivită cu acest tip de text, iar interpretarea prea realistă, încercînd parcă să stabilească relaţii acolo unde nu e cazul. Mult mai consistent a fost jocul lui Andrei Elek, cu un tip de declamaţie coerentă cu sensurile replicilor rostite, cum foarte naturale, lucru deloc uşor în cazul de faţă, au fost Carmen Vlaga-Bogdan şi, mai ales, plină de vervă, Cecilia Donat, ambele cu o frazare inteligentă care pune în valoare textul. Un spectacol curajos, incomod, solid construit pe un text excelent - o bucurie.
Cerc oglindă transformare, de Annie Baker
Traducerea: Bogdan Budeş
Regia: Cristian Juncu
Scenografia: Cosmin Ardeleanu
Distribuţia: Mariana Tofan / Aura Călăraşu, Ovidiu Ghiniţă, Ioan Peter, Alina Danciu, Amalia Huţan.
Perplex de Marius Von Mayenburg
Traducerea: Elise Wilk
Regia: Theodor Cristian Popescu
Scenografia: Mihai Păcurar
Coregrafia: Andreea Gavriliu
Light design: Lucian Moga
Distribuţia: Cecilia Donat, Carmen Vlaga-Bogdan, Andrei Elek, Alex Mărgineanu.