Masca respectabilităţii

Eminescu evergreen: "Şi de-aceea de-azi-nainte poţi să nu mă mai întrebi / De ce ritmul nu m-abate cu ispită de la trebi, / De ce dorm îngrămădite între galbenele file / Iambii suitori, troheii, săltăreţele dactile... / De-oi urma să scriu în versuri, teamă mi-e ca nu cumva / Oamenii din ziua de-astăzi să mă-nceap-a lăuda. / Dacă port cu uşurinţă şi cu zâmbet a lor ură, / Laudele lor desigur m-ar mâhni peste măsură." (Scrisoarea II).  


Mă gândesc la cinematografia românească din ultimii 60 de ani. La felul în care au fost difuzate (sau arestate, trunchiate, arse) unele filme neconvenţionale, experimentale, ce nu şi-au propus să facă pe placul culturnicilor şi politrucilor vremii. De filmele realizate în ciuda "directivelor de Partid şi de Stat" şi a convenţiilor epocii: Viaţa nu iartă, Ţărmul nu are sfârşit, Duminică la ora 6, Meandre, 100 lei, Reconstituirea, Filip cel bun, Mere roşii, Dincolo de nisipuri, Nunta de piatră, Duhul aurului, Cursa, Secvenţe, Casa dintre câmpuri, Duios Anastasia trecea, Concurs, Faleze de nisip, Ochi de urs, Proba de microfon, Vânătoarea de vulpi, Croaziera, Glissando, De ce trag clopotele Mitică?, Dreptate în lanţuri, Pas în doi, Fructe de pădure, Sfârşitul nopţii, La capătul liniei, O lacrimă de fată, Baloane de curcubeu, Imposibila iubire, Moromeţii, Iacob. Unele, ce-i drept, au ajuns (de cele mai multe ori trunchiat sau cu secvenţe adiţionale, arbitrar filmate) în sălile de cinema şi chiar la TV. Altele sunt încă inedite chiar şi în România.

Dar niciunul dintre acestea (plus o serie de remarcabile filme documentare sau de animaţie realizate în anii '50-'80) nu a fost lăudat şi difuzat aşa cum au fost filmele "de public" despre "epopeea naţională", sau cele de aventuri cu haiduci sau comisari sau comediile fără umor sau aşa-zisele filme politice (adică explicit şi apăsat politice) despre "facerea lumii noi". Şi-mi spun că fiecare din ei - Iulian Mihu, Manole Marcus, Mircea Săucan, Lucian Pintilie, Dan Piţa, Alexandru Tatos, Mircea Veroiu, Stere Gulea, Dinu Tănase, Iosif Demian - ar fi avut motive să fie "mâhniţi peste măsură" de eventualele laude venite din partea "oamenilor din ziua de azi" pentru filmele lor de atunci. Iar acest "azi" este veşnic. În privinţa "azi"-ului mai recent (post 1990, când cenzura ideologică a fost înlocuită de cenzura economică), filme ca Balanţa, O vară de neuitat, Prea târziu, După-amiaza unui torţionar, Niki & Flo, Terminus paradis, filmele regizorilor de după 2000 (Marfa şi banii, Occident, Moartea domnului Lăzărescu, 432, După dealuri, A fost sau nu a fost, Medalia de onoare, Toată lumea din familia noastră, Poziţia copilului, Aferim) n-au avut nici ele o soartă mai bună. La ele se adaugă o serie de scurt-metraje de excepţie. Li s-a reproşat "mizerabilismul" sau "minimalismul" (de parcă România ar fi un imens Beverly Hills) ori - în unele cazuri - "anti-românismul" şi chiar o atitudine "anti-creştină", "anti-Biserică". Şi, evident, de gudurare faţă de "globalizare", faţă de Europa şi, în general, faţă de "acel Apus".


Filmele numite mai sus au fost şi sunt - din diverse motive - controversate. Răceala cu care au fost şi sunt primite "acasă" nu avea cum să nu producă amărăciune celor care le-au gândit şi regizat. Un exemplu e reacţia lui Alexandru Tatos faţă de receptarea, acasă, a filmului său Duios Anastasia trecea (1980), foarte bine primit de critică în lumea mare: "M-a durut - chiar dacă m-am aşteptat ca filmul să fie controversat, pentru că este mai greu accesibil - că la mine acasă Anastasia a fost primit cu un soi de indiferenţă. E drept, aici abundă capodoperele, dar totuşi am impreisa că n-am fost înţeles (iar uneori nici n-a existat dorinţa de înţelegere). Nimic nu te doare mai tare decât atunci când nu eşti înţeles."

Ne întoarcem la Eminescu. E dureroasă indiferenţa, răceala, lipsa dorinţei de a înţelege sau răstălmăcirea. Dar câţi - inclusiv din cei familiarizaţi cu mediul cinematografic - sunt pregătiţi să înţeleagă filmul "precum este"? Iar dacă pregătire nu e, nimic nu e. Şi-atunci ritmul, ispita, somnul iambilor suitori, al troheilor şi al săltăreţelor dactile sunt de înţeles. "Laudele lor", dacă ar veni, ar trebui să-i "mâhnească peste măsură" pe autorii care s-au încăpăţânat să se caute, să devină şi să fie ei înşişi. Şi să incomodeze, să irite, să scandalizeze pe cei care preferă acalmia, clişeele şi masca respectabilităţii.